Eudoxiu Hurmuzaki, la 195 de ani

După un efort susţinut, timp de 10 ani, dr. Ilie Luceac de la Cernăuţi a reuşit să dea la iveală Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei, cu subtitlul Din viaţa parlamentară a Bucovinei în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Institutul Cultural Român, Buc., 2007, 368 p.). Volumul intră în categoria celor de nepreţuit, o dată ce pune în circulaţie 26 de discursuri aflate până acum în manuscris (majoritatea în gotică) la Academia Română, pe lângă alte două cuvântări tipărite, dar în 1861, la Cernăuţi. După cum spune alcătuitorul ediţiei, autor şi al unui amplu studiu introductiv care ni-l înfăţişează pe Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874) sub diferitele sale valenţe (istoric, om politic, jurist), „Hrisoavele încep să vorbească abia atunci când sunt valorificate şi puse în circulaţie“. Aceasta a făcut cel de la a cărui naştere s-au împlinit, la 29 septembrie, 195 de ani, punând la dispoziţia poporului român mii de documente aflate în arhivele vieneze (şi nu numai), aceasta face şi Ilie Luceac prin prezentele cuvântări („Aceste discursuri - adevărate filipice - sunt un model de abilitate politică şi de elocvenţă oratorică“), datând din perioada 1861-1873, care conturează frământările unei epoci, dar din care putem să ne inspirăm şi astăzi. Iată ce zicea cel care a fost şi vicepreşedinte al Dietei, şi mareşal sau preşedinte al Ţării Bucovinei:

„Civilizaţia renumită a ţinuturilor noastre şi a secolului nostru, care s-a instalat în mod eficace şi a fost cultivată cu zel mai ales de două naţiuni principale ale Europei, nu a reuşit, din păcate, să depăşească în unele privinţe nivelul de civilizaţie pe bună dreptate de neinvidiat şi mult prea primitiv al băştinaşilor de culoare din Asia şi Africa. State şi oameni cu putere în stat nu sunt obligaţi să se supună, nici aici, nici acolo, nici unei forme de lege, ci fac legi din propriile preferinţe. Războiul, această metodă de apelare la violenţă brută, trece, aici ca şi acolo, drept cel mai bun, raţional şi legitim mod de a rezolva toate conflictele între popoare şi la fel cum, pe de o parte, statul cel mai puternic îşi păstrează legitimitatea numai pe temeiul forţei sale covârşitoare, pe de alta, chiar artele păcii nu mai slujesc decât la îmbogăţirea şi preamărirea molohului războiului. Ba până şi războiul încă nenăscut se hrăneşte din economiile substanţiale ale anilor bogaţi de pace, tot aşa cum, din păcate, pacea înarmată şi neutralitatea înarmată o face în zilele noastre. La fel ca în Asia şi în Africa, nici în Europa nu există o justiţie internaţională şi o lege constituţională care să ia decizii cu privire la conflictele dintre popoare.

Aceeaşi idee naţională, fertilă şi pe deplin îndreptăţită în şi pentru sine, care de abia de un sfert de secol este recunoscută şi invocată ca singurul şi cel mai înalt principiu al formării statelor, se întoarce mânuită de un potentat important, de un domnitor puternic împotriva ei înseşi, îmbrăcând, pentru a părea mai frumoasă, haina politicii de Ausgleich şi se transformă, din liantul cel mai prietenos al popoarelor, în combustibilul cel mai distructiv pentru relaţiile internaţionale.

Oare exagerarea unei idei atât de nobile şi de vitale în şi pentru sine numai în domeniul dreptului internaţional şi nu şi în cel al legilor constituţionale nu aduce după sine aceleaşi urmări dezastruoase? Dacă orice naţiune neînsemnată ca număr şi ca greutate se comportă ca o naţiune importantă şi de o relevanţă deosebită în viaţa culturală; dacă fiecare naţiune consideră că numai prin faptul că există ar putea crea imediat un întreg independent, un stat politic propriu şi aspiră la aceasta fără să existe condiţiile necesare, în mod deschis şi fără a ţine seama de nimic; dacă o provincie îşi închipuie că dreptul ei de necontestat la existenţa individuală şi la dezvoltarea necondiţionată conţine în acelaşi timp şi dreptul la independenţă sau cel puţin la supremaţie; dacă, inversând rolurile, aceste ţări se joacă mai curând de-a statul, iar centrul Imperiului mai curând de-a ţara - atunci fireşte că, mai ales într-un corp statal pestriţ din punct de vedere al naţionalităţilor, se instalează, ca urmare a confuziei terminologice, teoretice şi practice între naţionalitate şi naţiune, între naţiune şi stat, între Ţară şi Imperiu, în mod necesar şi inevitabil, acea stare insuportabilă de dezbinare naţională, acel du-te-vino fără scop şi fără reguli, acea cântărire etern nemulţumită a prezentului, pe scurt, acea criză care atomizează totul şi este ostilă existenţei care, din păcate, la ora aceasta, în mod cert, se desfăşoară în faţa ochilor noştri, ca o realitate palpabilă“.