Euforia Paştelui

Când vorbim de sărbătorile de Paşti suntem eufemistici prin ton şi politicoşi prin lexic. Căci nu folosim decât acele cuvinte galante şi convenţionale care au rostul de a ocoli esenţa fenomenului: o isterie colectivă la care luăm parte cu voluptatea celor care vor să-şi scoată pârleala pentru toate neîmplinirile îndurate la început de an; o vânzoleală semănând cu un prăpăd citadin, o agitaţie apocaliptică care te duce cu gândul la Saturnaliile antice din vremea Imperiului Roman, acel interval când, cu consimţământul şi chiar încurajarea autorităţilor imperiale, cetăţenii liberi şi sclavii se dedau unor petreceri stradale cu alură de orgie colectivă. Ceva asemănător se întâmplă cu noi în aceste zile: parcă simţim nevoia să ne răzbunăm pentru toate eşecurile şi grijile acumulate, lingându-ne rănile printr-o exuberanţă de sfârşit de lume. Într-un cuvânt, devenim risipitori, îngăduitori, neaşteptat de împăciuitori şi teribil de uşuratici. Adică tocmai în perioada când ar trebui să ne aşezăm locului şi să ne adunăm în noi înşine, tocmai acum, ne lăsăm în voia unei efervescenţe cu iz de vârtelniţă socială. Dacă am fi întrebaţi, am răspunde că sărbătoarea ne-a fost dată ca să ne regenerăm lăuntric, căci ne refacem energiile cuplându-le la entuziasmul colectiv. În fond, asta se şi întâmplă: un ciclu temporal începe şi nu marca momentul decât serbându-l în proporţii ciclopice.

Dar un ochi atent ar putea întrezări, în marea de agitaţie generală, două semne demne de tot interesul. În primul rând, ar observa că agitaţia ascunde nu doar graba de a ne răzbuna pe neîmpliniri, ci şi o tristeţe incurabilă, un fel de disperare în virtutea căreia presimţim că toată nebunia de culori şi sunete din acest răstimp e o fugă de noi înşine: eschivă din faţa singurătăţii la care suntem condamnaţi. E ca şi cum furnicile ar vrea să se strângă şi mai mult una în alta de teamă că fiecare în parte, scoasă din stup, ar fi uimitor de vulnerabilă.

Al doilea semn este că nicicând o populaţie nu trăieşte mai sudată în umoarea emoţiilor colective ca în zilele de Paşti. Dintr-odată ne purtăm cu toţii la fel, simţim la unison şi gândim în acelaşi tipar, pe scurt, ascultăm de acelaşi ritm vital şi săvârşim aceleaşi obiceiuri. Parcă ne-am înţeles printr-un pact tacit, pe care îl încuviinţăm de la sine. Situaţia aceasta rară, când toţi alcătuim un întreg care este însufleţit de un veritabil spirit de comuniune, situaţia aceasta nu e nimic altceva decât o formă organică de trăire în consens. Fără să ştim, întruchipăm acea formă mistică de respiraţie colectivă care defineşte orice sărbătoare reuşită. Căci a serba ceva înseamnă a te lăsa unit de simbolul pe care îl celebrezi: un Dumnezeu, un om sau o amintire. Şi astfel, dincolo de viermuiala comercială, zilele de Paşti îşi arată partea bună: ne preschimbă în părtaşii unei mistici colective în sensul cel mai banal şi mai laic cu putinţă. Abia acum suntem cu adevărat uniţi.