Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Eul înainte de toate
Zilele acestea, un canal TV de profil difuzează pelicula "Felicia înainte de toate", film românesc, nou, care prezintă, în stilul minimalist autohton, o poveste de familie, povestea înstrăinării între chiar cei care sunt chemaţi să-şi fie aproape. Mama şi fiica, cea din urmă la rându-i mamă. Acţiunea se petrece în Bucureştiul zilelor noastre. Tânăra, emigrată din 1989, în... Olanda. Un paradis al promisiunilor, o ţară a tuturor libertăţilor. Alegere care spune multe despre personaj, caracterizat printr-o nevoie permanentă de libertate, dar şi prin presiunea pietrei de moară a legăturilor cu tot ce înseamnă rădăcini: ţara de origine, oraşul natal, mama, tatăl, sora... Legături care, în loc să fie o oază de respiraţie, se transformă în prilejuri de poticnire pe traseul chinuit al unui destin ce se încăpăţânează a se croi în răspăr.
Mamă singură, plecată prin străini cu un job de bibliotecară, Felicia nu rezistă tentaţiei de a-şi face vacanţele în România, deşi de fiecare dată ceea ce găseşte e tot mai puţin suportabil, tot mai puţin "acasă". E şi cazul ultimei vizite, de câteva zile. Tot filmul prezintă actul ratat al pierderii avionului spre Amsterdam, prilej pentru mamă şi fiică să aducă în discuţie teme vechi, conflictuale, mult timp refulate. Vedem un tată bolnav şi dependent, pacient terminal, cu toată recuzita tulburărilor ce însoţesc disfuncţiile somatice în asemenea situaţii: autovictimizare, şantaj emoţional, trăirea penibilă a neputinţelor de tot soiul, lipsa de reacţie, inadecvări mai mici sau mai mari. O mamă cu o personalitate structurată evitant, care nu înţelege de ce lucrurile trebuie spuse pe nume, ci ocoleşte termenii tranşanţi, hrănindu-şi iluzia că astfel se protejează şi de realităţile din spatele lor. Mama e un personaj foarte bine conturat, din gesturi şi replici emblemă, anapoda în raport cu situaţia. E cea care crede că rolul său primordial e să-şi hrănească, doar la propriu, familia, transformându-şi vocaţia în corvoadă şi dându-le celorlalţi senzaţia că-i îndoapă. În registru simbolic, o mamă călău care-şi supune familia unui regim insuportabil al ingurgitării unor situaţii nedigerabile. Sensibilă la verdictul pe care îl reprezintă gura lumii, cultivă relaţii bazate pe o politeţe găunoasă, lipsită de afecţiune consistentă. Rolul ei e să încurce şi astfel să o determine pe fiica sa, Felicia, să-şi piardă cumpătul ca apoi aceasta să aibă pentru ce să se simtă vinovată. Sora Feliciei e... fiica mamei ei, adică tot un încurcă-lume, tot incapabilă să ia decizii şi să cântărească responsabilitatea actelor sale în raport cu viaţa celorlalţi. Felicia răbufneşte până la urmă şi îi aşază mamei în faţă oglinda necruţătoare a imaginii pe care aceasta şi-a construit-o în sufletul său. Imaginea unui eu egoist care s-a plasat "înainte de toate", în indiferent ce context, strivind căutările, zborurile, întrebările şi amputând aripile unui suflet sensibil precum acela al fiicei sale, care îşi ia inima în dinţi şi reuşeşte să pună, chiar şi când pare prea târziu, cărţile pe masă, numind lucrurile aşa cum sunt pentru a le putea gestiona. Pretextul ratării unei despărţiri pentru a soluţiona un conflict poate părea un artificiu, dar acest inconvenient poate fi trecut cu vederea, căci filmul, brutal de simplu şi direct, povesteşte despre dramele eului gonflat peste fire, drame pe care acesta le regizează atât în plan personal, cât şi în planul relaţiilor cu ceilalţi. E un film despre comunicarea inautentică, despre mesajele trimise şi recepţionate pe dedesubt, erodând suprafeţe neviabile. Un film despre acumularea tensiunii până la ură reziduală, indiferent cât de măiestrit camuflată. Un film despre şansa sau neşansa de a te confrunta cu limitele proprii şi de a aborda limitele celui de lângă tine, în fond singurul material pe care îl ai la îndemână spre a evolua.
.jpg)
