Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Eul şi ficţiunile lui
Că s-a spus deja totul nu e, nici asta, vreo noutate, dar nici altceva decât o perspectivă sterilă asupra actului expresiei. Aşa o fi, s-o fi cam zis ce era de zis, dar, dacă tot nu avem, zicem noi, norocul începătorilor, măcar să fim "albine harnice", cum (şi asta!) s-a mai spus, şi să culegem materia de care avem nevoie pentru... lucrarea noastră. Care să fie aceea?
Ce să fie, oare, mai important pentru fiecare dintre noi? Dacă am putea răspunde "Dumnezeu" şi timpul scurt de latenţă nu ar indica altceva decât un automatism, o formă goală, o convingere mucegăită în care sufletul se asfixiază de mult, am fi fericiţi. Dar, să recunoaştem... ceea ce e mai important pentru noi depinde, din nefericire, de situaţia în care ne găsim, şi nu doar de datele ei reale, ci şi, mai ales, de reprezentarea pe care i-o construim. De aceea, înainte de a ne putea da răspunsul sincer că Dumnezeu ar fi începutul şi sfârşitul actelor şi nonactelor noastre, trebuie să avem la ce să-L raportăm pe acel Dumnezeu despre care vorbim. Trebuie, adică, să existe un "eu". Cred că numai un Eu real, adică un Eu în adevăratul sens al cuvântului, îşi poate asuma căutarea a ceva mai important decât însăşi existenţa sa: abia când exişti ca Eu poţi, şi o faci automat, să depăşeşti limitele acestui Eu către alte Euri, către sensuri ale Lumii care trezeşte şi adoarme atâtea conştiinţe, către Dumnezeu. Am vorbit, se vede, de automatisme. La ambele niveluri puse în discuţie. Numai că diferenţa între aceste două tipuri de automatism e considerabilă. Una e reactivitatea oarbă, alegerea fără conştientizare a unor scheme facile de răspuns la stimuli, confirmarea neselectivă a unor introiecţii, heteroatribuiri, până la urmă etichete, şi alta e spontaneitatea firească, în acord cu adevărate trebuinţe de dezvoltare. Ceea ce face, în fond, diferenţa cred că este tocmai autenticitatea. Ce înseamnă însă un Eu autentic, şi cum relaţionează acesta cu alte Euri şi cu acel Tu semnificativ din dialogul de tip buberian? Cât din ceea ce suntem are vreo legătură cu ceea ce ne imaginăm că am fi, unde se termină funcţia de cunoaştere şi cea creatoare a imaginaţiei şi de unde încep distorsiunile cognitive cu ecou în fapte, gesturi, cuvinte sau tăceri? Cu alte cuvinte, cum am putea sesiza diferenţa, nu între ficţiunile Eului sau cele ale altor Euri şi realitate, aceasta e o falsă şi stupidă problemă, ci între Eul ficţiune şi Eul... aşa cum e? Cred că a problematiza doar, în marginea acestei teme, fie oricât de subtil, nu ajută prea mult. Rafinamentul intelectual e necesar, dar pare a nu fi şi suficient pentru adevărata cunoaştere, loc al suprapunerii până la sinonimie perfectă a ceea ce îndeobşte se cheamă valori.
.jpg)
