Europa în discursul politic

Alegerile pentru Parlamentul European au activat în discursul public numele continentului pe care trăim în ipostaza, oarecum limitată, de structură politică. Mesajul Parlamentului European pentru alegerile din luna aceasta a fost simplu: „Tu decizi!“, semnificativă fiind, în mass-media, nominalizarea forului ce a lansat apelul: „Alegerile din 7 iunie, un semnal către Europa“, după ce documentul oficial al guvernului României interpretase valoarea îndemnului: „Europa ne priveşte pe toţi“. O explicaţie la care în presă s-a adăugat, cumva distorsionat, „chiar şi atunci când nu ne dăm seama!“, deoarece, evident, verbul respectiv nu se referea la actul perceperii vizuale; în acest context, „ne priveşte“ înseamnă „ne interesează“, adică trebuie să ne evaluăm în context european.

Dar, interferarea în discuţie are o motivare pornind de la expresia populară „a fi cu ochii pe cineva“, care defineşte noţiunea de „supraveghere“, de… monitorizare, în termeni mai noi. Iată câteva enunţuri de pe internet în care este prezentă formula: „Europa este cu ochii pe România“ - din diferite motive, care, uneori, pot apărea ca surprinzătoare: „Europa este cu ochii pe noi, mai ales după cele întâmplate la meciul Farul-Dinamo“! Dar sfera întrebuinţării expresiei este mult mai largă şi poate avea în vedere chiar supravegherea concretă: „Sateliţii stau cu ochii pe noi“.

O privire istorică ne obligă să amintim faptul că „tema Europa“ este destul de veche în discursul politic românesc, mai ales după proclamarea Independenţei, a cărei recunoaştere europeană a depins de punerea de acord a unor prevederi din legislaţia naţională cu principii de drept ale ţărilor din Occident, asupra cărora nu putem stărui. De exemplu, raportarea la Europa a fost evocată de I. L. Caragiale în comedia „O scrisoare pierdută“, ca un fel de „bau-bau“, chiar electoral. Este viziunea „onorabilului“ avocat Farfuridi, ce apelează la o expresie apropiată: „Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot exprima astfel… Pentru ca Europa, cu un moment mai nainte, să vie şi să recunoască… Pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine“. Personaj şi punct de vedere combătute, chiar poate numai din motive de opoziţie, de nu mai puţin „celebrul“ Caţavencu, un (măcar) „eurosceptic“: „Dar să-ţi vie mereu cu Europa, … asta nu mai merge! Nu voi să ştiu stimabile de Europa dumitale. Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu!“…

Dacă reprezentarea în literatură este susceptibilă de caricatură, un refuz categoric, din perspectivă naţionalistă, avea să formuleze, de exemplu, Nae Ionescu, cu o proiecţie istorică: am fost supuşi Turciei (prin aşa-numitul regim al „capitulaţiilor“), a trebuit, apoi, să ţinem seama, obiectiv sau numai ca mijloc de manipulare publică, de opinia altor ţări, de care depindea chiar rezolvarea problemelor interne. În pamfletul intitulat „Ei, şi?“ (1932), acest om politic, caracterizat prin „vervă şi dialectică demoniacă“, scria: „Adică cum? Ceea ce alaltăieri era «neîncrederea în Stambul», ieri «neîncredere la Berlin» să fi devenit astăzi pur şi simplu «neîncredere la Paris»? Nimic, adică, să nu se fi schimbat între hotarele noastre? Unirea tuturor românilor să nu fi adus decât deplasarea stăpânirii noastre de la Berlin la Paris, aşa după cum Unirea Principatelor adusese mutarea ei de la Constantinopole la Berlin? Prin urmare tot sub regimul capitulaţiilor trăim?“.

Fiind noi înşine prezenţi în Parlamentul European, nu vom mai putea da vina doar pe alţii, nu va putea avea curs o eventuală formulă „Neîncredere la Bruxelles!“.