Evanghelia nu e obligatorie, dar...

Vieţuirea creştină, trebuie să o recunoaştem, e o chestiune ce ţine de alegere liber-consimţită. Chiar dacă opinia de mai sus aduce a lozincă libertinistă, nimeni nu este obligat să urmeze cuvintele Evangheliei. Totuşi, „cel ce va crede (...) se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi“ (Marcu 16, 16). Mântuitorul subliniază, aşadar, posibilitatea dată de libertate, dar şi ceea ce implică fiecare opţiune.

Spaţiul public contemporan, cultura contemporană, favorizează prea puţin opţiunea de a crede sau, mai mult, de a te comporta creştineşte.

Nici la începuturile Bisericii viaţa creştină nu era favorizată. În ochii oamenilor înşurubaţi şi striviţi de realităţile cotidiene ale vremurilor de acum 2.000 de ani, în ochii celor incapabili să imagineze ceva mai bun decât le vedeau ochii, urmarea lui Hristos era de-a dreptul o nebunie, o ratare a vieţii; ciudăţenia ciudăţeniilor.

Şi pe-atunci, constatarea „viaţa e scurtă“ îi demobiliza pe mulţi în a urma o viaţă superioară. De fapt, aceeaşi constatare o făceau şi creştinii, însă reacţia era alta. Nu se aruncau în vârtejul entropic-hedonist, al tocirii simţurilor cu polizorul plăcerilor iluzorii, ci infuzau efemerul cotidian cu nervul tare al conştiinţei mântuite. Refuzau să se lase purtaţi de promisiunile utopice ale clipei, alegeau să se comporte ca nişte învingători, urmându-i Celui care, într-un mod aparent atât de decepţionant şi neconvingător, învinsese moartea. Creştinii aflaseră Soluţia, iar asta s-a demonstrat şi prin magnetismul pe care l-a exercitat modul de a fi al creştinilor, ceea ce a condus la lărgirea permanentă a comunităţii Bisericii.

Oricum, conştiinţa de învingător a creştinului - care nu s-a schimbat cu nimic de la Înviere încoace - este, în realitate, mai degrabă o nădejde că ai alături pe Cineva care-ţi veghează paşii, decât trufia că te-ai dat cu cel mai puternic.

Puterea lui Hristos nu este înţeleasă imediat de oricine, nu convinge din primul gest. Poate de aceea mulţi oameni nu pot crede, fără ca mai înainte să fi trăit sentimentul deşertăciunii, al prăbuşirii iluziilor, că noţiuni precum bogăţia, statutul, puterea lumească - care oricât de securizate ar fi, prin mecanismele specifice societăţii noastre - ar însemna mai mult decât nişte iluzii.

Şi astăzi, foarte mulţi oameni Îi urmează trup şi suflet lui Hristos, chiar dacă nu sunt foarte vizibili. Şi astăzi foarte mulţi Îl mărturisesc pe Hristos, şi nu doar cu gura, ci şi cu fapta, străduindu-se să înţeleagă ce înseamnă să fii creştin responsabil în zilele noastre. Şi astăzi, există suflete atinse de iubirea Celui care mai înainte ne-a iubit pe noi, care încearcă, zi de zi şi prin fiecare gest, atât cât omeneşte este posibil, să se facă „tuturor toate“, să se facă „preş“ în faţa celor pe care numai smerenia şi iubirea îi poate aduce la lumină.

Pe scara cu multe trepte ale drumului către viaţa veşnică, unii sunt mai înainte, alţii mai în urmă. Însă cei dinainte nu uită de cei dindărăt, pentru că, altfel, simbolica scară ar deveni o proiecţie hidoasă a concurenţei egoiste din societate, o caricatură filocalică. Cei dinainte nu ezită să coboare sub nivelul propriu, pentru că, pe acest drum, urci mai ales atunci când cobori pentru aproapele. Nimeni n-ar putea să facă o ierarhie, să spună cine şi unde se află pe scara către Hristos, dar bunătatea şi mâna întinsă aproapelui ar putea fi bune indicii.

Aşadar, nimeni nu-i obligat să-i urmeze lui Hristos, pentru că nici Hristos nu a forţat pe nimeni. Dar noi, cărora ne place să credem că am ales „partea cea bună“, suntem responsabili de alegerea pe care o face cel care - cine ştie dacă doar întâmplător - a trecut prin viaţa noastră. Dacă l-am lăsat să treacă prin spatele nostru, prea preocupaţi fiind de ascensiunea proprie, cu siguranţă la capătul drumului nostru nu poate fi altceva decât o... prăpastie.