Evoluţia iluminismului filosofic

În perioada de sfârşit a secolului al XVIII-lea, multe minţi luminate din Europa, dar mai ales din Germania, au fost copleşite de spiritul iluminist şi Revoluţia Franceză (1789); au fost cuprinşi de entuziasm nu doar Kant, Jacobi, Fichte, ci şi Klopstock, Herder, Wieland, Novalis, Schlegel. Schiller a fost declarat chiar cetăţean de onoare al oraşului Paris. Însă, nu peste multă vreme, la Paris a fost instaurată dictatura revoluţionară iacobină, evenimentele ulterioare conducând la o diminuare a simpatiei pentru revoluţia şi idealurile ei în sine. E vorba, în principal, de asasinatele din septembrie 1792, de execuţia regelui Ludovic al XVI-lea în ianuarie 1793, ca şi de execuţiile în masă a mii de oameni în timpul lui Robespierre. Este şi motivul pentru care, aşa cum au făcut-o mai înainte Herder, Schiller, Klopstock şi alţii, acum cei care condamnă teroarea iacobină sunt Hegel, Schelling şi Hölderlin, fără a renunţa, în schimb, la idealurile revoluţiei.

„Cum se poate crea o religie a poporului?“

Fiind preocupat de atitudinea omului religios în faţa noului curent încă din vremea în care frecventa gimnaziul la Stuttgart, iar apoi teologia la Tübingen, Hegel se întreba mereu: cum ar putea să participe şi să perceapă un om obişnuit această nouă epocă, „a luminilor“? O filosofie raţionalistă şi abstractă este insuficientă, îşi spunea el; e nevoie, categoric, de religie. Atitudinea lui Hegel faţă de religie este una critică, o atitudine specifică pentru orice iluminist german. Totuşi, spre deosebire de mediul revoluţiei franceze, critica religioasă a lui Hegel nu vizează nici pe departe demontarea sau demonizarea religiei, cât mai degrabă compatibilizarea ei cu societatea modernă, înscrierea ei pe un alt traiect, în sensul de a deveni o adevărată „religie populară“. Evident, acest lucru era în contradicţie totală cu spiritul revoluţiei franceze.

Încă de pe la sfârşitul şederii sale în Tübingen, Hegel a înţeles tot mai bine limitele epocii Luminilor. Se întreba în permanenţă: „Cum se poate crea o religie a poporului?“, după care răspundea: ea trebuie, într-adevăr, „să se bazeze pe raţiunea generală“, dar, în acelaşi timp, nu trebuie excluse fantezia, inima şi simţurile. Raportându-se la raţionalism, el spune: „Iluminarea minţii te face, într-adevăr, mai inteligent, dar nu mai bun“. Prin faptul că respinge orice „tradiţie iraţională“, Hegel este iluminist; pe de altă parte, însă, respinge orice „raţiune tradiţionalistă“, dovedindu-se cu atât mai iluminist. Pentru el, mai important decât orice iluminism, raţionalism sau altceva, este „înţelepciunea“, care înseamnă „plinătatea sufletului“.

Spinoza şi panteismul etico-ontologic

În fapt, filosofia hegeliană, sub influenţa iluminismului, n-a făcut altceva decât să faciliteze trecerea dinspre „deismul iluminist“ spre o filosofie panteistă. E vorba de o nouă percepţie a realităţii Divinului, care se regăseşte, în principal, cu mult înainte, în filosofia lui Spinoza, probabil unul dintre filosofii şi gânditorii religioşi cei mai controversaţi ai epocii moderne timpurii. În viziunea lui Spinoza, Dumnezeu este inseparabil de Univers: Dumnezeu Se află în lume şi lumea în Dumnezeu. Natura este o formă în care Dumnezeu există şi Îşi manifestă existenţa Sa; la rândul ei, conştiinţa umană este o modalitate prin care Dumnezeu Îşi exprimă propriile gânduri. Sinele individual şi toate lucrurile finite nu sunt, potrivit lui Spinoza, substanţe de sine, ci doar modificări ale uneia şi aceleiaşi Substanţe. Întrebarea pe care ne-o punem este, desigur, dacă acest „Dumnezeu“, prezent în toate, este pur şi simplu un Dumnezeu imanent sau unul transcendent? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: „Dumnezeul“ lui Spinoza, impersonal cum este, nu poate fi creatorul lumii, iar întrebarea pe care i-o adresau contemporanii era una absolut justificată: „Este acest Dumnezeu Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob?“. Filosoful Spinoza a continuat însă să-L reducă pe Dumnezeu la o creaţie identică cu Dumnezeu.

Reprezentând cu multă vreme înainte panteismul etico-ontologic, Spinoza n-a reuşit să fondeze o şcoală europeană, care să împărtăşească această filosofie, dar a creat un curent, un curent „spinozist“, care porneşte de la ideea că Dumnezeu nu Se află mai presus de om, în afara lui, cât mai degrabă în el însuşi. În consecinţă, potrivit tezei lui Spinoza, Dumnezeu este prezent în toate lucrurile, iar acestea, la rândul lor, în El.

Hegel, un panenteist

În general, Herder, Fichte şi Schiller, iar mai apoi Hölderlin, Schelling şi, probabil Hegel, în perioada sa de la Tübingen, s-au lăsat influenţaţi de filosofia panteistă a lui Spinoza. Totuşi, trei sunt numele care se înscriu, în principal, cel puţin în Germania, pe linia promovării „spinozismului“, şi anume: Kant, Lessing şi Goethe.

În ce-l priveşte pe Kant, acesta s-a impus mai ales în urma criticii sale privind dovezile referitoare la existenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi obiectul cunoaşterii, existenţa Sa nu poate fi dovedită, erau câteva dintre sloganurile iluminiştilor francezi. În Germania, în schimb, Dumnezeu nu putea fi încă negat, dar putea fi reinterpretat şi contestat în privinţa atributelor conferite până atunci. „Creatorul cerului şi al pământului“ de odinioară este asimilat de Kant Divinului sau „Absolutului“ universal. Lessing, la rândul său, cu puţin înainte de moarte, aşa cum subliniază Friedrich Heinrich Jacobi, s-ar fi declarat şi el „spinozist“, acceptând ideea existenţei unui panteism dinamic în locul unui Dumnezeu personal în sensul Celui iudeo-creştin. Influenţa religios-panteistă a lui Goethe s-a resimţit, în schimb, mai ales prin intermediul poeziei, sub o formă mai degrabă pietistă, în contrast cu radicalitatea iluminismului francez. Dumnezeu, pentru Goethe, nu este nici un creator, nici arhitect sau diriguitor al lumii. Dimpotrivă, în viziunea sa, Dumnezeu este universul, cauza primordială a tuturor lucrurilor, suportul universal, motiv pentru care, în curând, va fi şi acuzat de ateism.

După cum se poate observa, viziunea celor trei, ca şi a altora din acea vreme, se înscrie pe linia unei contrareacţii faţă de iluminismul deisto-raţionalist. Desacralizarea naturii de către ştiinţele naturii prin iluminism a fost urmată de desacralizarea ei prin operele lui Herder, Goethe şi Hölderlin. Din perspectivă filosofică, acest lucru a căpătat expresie prin operele de mai dinainte ale lui Schelling, în care se subliniază că s-a impus tot mai mult simţul pentru universalitate a tot ceea ce există, aplecarea spre natura înţeleasă ca viaţă, spre viaţa înţeleasă ca având o semnificaţie divină.

Cât despre Hegel, e valabilă, de asemenea, o detaşare de spiritul iluminismului, dar şi de separaţia făcută de Kant între Dumnezeu şi om. Şi el agreează ideea unei unităţi între Infinit şi finit, între Divin şi uman, a unei unităţi între viaţă şi spirit, respectiv Divin. La fel ca Lessing şi Goethe, Hegel se detaşează definitiv de deismul dualist, care Îl plasa pe Dumnezeu undeva departe în transcendent, fără a mai avea vreo legătură cu lumea pe care a creat-o. Aceasta nu înseamnă că Hegel a fost panteist, pentru că el nu divinizează lumea empirică, el nu consideră că finitul se pierde în Infinitul divin. Viziunea sa este, mai degrabă, una panenteistă, în sensul că tot ceea ce există, există de fapt în Dumnezeu. Este şi motivul pentru care, în descrierea relaţiei dintre Dumnezeu şi om, sunt evitate, pe cât posibil, categoriile personale.