Excepţia modernităţii sau Modernitatea excepţională

„Este greu să vorbeşti despre muzică mărginindu-te numai la realităţile ei substanţiale: aş socoti că o trădez...“ - aceasta este una dintre frazele semnate de unul dintre cei mai importanţi compozitori ai veacului al XX-lea, ale cărui creaţii au constituit centrul de greutate al programului simfonic prezentat de Orchestra Filarmonicii Braşov în seara zilei de 18 octombrie la Complexul militar Braşov. Igor Stravinski a fost caracterizat pe nedrept ca un spirit revoluţionar în muzica secolului trecut, un timp în care se revizuiau valorile de bază ale artei muzicale. „Arta nu este revoluţionară, este prin esenţă constructivă, este contrariul haosului“ - scria Stravinski în volumul Poetica muzicală; „revoluţia implică o ruptură de echilibru. Trăim într-o vreme în care revoluţia se bucură de prestigiu. Sunt complet insensibil la prestigiul revoluţiei. Noutatea este altceva decât revoluţia. Îndrăzneala este motorul celor mai frumoase şi mai mari acţiuni, cu atât mai mult ea nu trebuie pusă în slujba dezordinii şi a poftelor brutale cu voinţa de a face senzaţie cu orice preţ“. Astfel sancţiona elitele false, „elitele noastre de avangardă, perpetuu supralicitate“, de care nu suntem lipsiţi nici astăzi...

Concertul s-a deschis cu capodopera concertantă dedicată viorii şi orchestrei a lui Aram Haciaturian, compozitor armean care şi-a transformat pasiunea pentru biologie în cea pentru interpretarea şi compoziţia muzicală; solistul remarcabilei redări a Concertului în re pentru vioară şi orchestră (compus în 1940, cu 20 de ani înaintea Concertului-rapsodie pentru vioară şi orchestră) a fost violonistul Florin Croitoru, cel care a impresionat prin maniera modern-temperată prin care a abordat aceast opus de o dificultate expresivă evidentă.

Programul a fost continuat de Concertul în Re pentru orchestră de coarde (1946), o creaţie de maturitate, comandă a Orchestrei din Basel adresată lui Igor Stravinski, care emigrase în Statele Unite încă în anul 1939, păsărind scena europeană care îl consacrase. Compozitor, dirijor şi pianist, scriitor - de asemenea, colaborator al companiei Baletelor ruse, condusă de către Diaghilev (în cadrul căreia a colaborat şi cu Nijinski, Picasso şi Cocteau). În cariera de peste 60 de ani, Stravinski a excelat în creaţia sa de balete - gen favorit pentru creativitatea muzicală rusă: la un deceniu de la primele sale balete care au atras atenţia lumii întregi prin originalitate şi viziune, a semnat lucrarea coregrafică Pulcinella, la începutul unei perioade de criză spirituală, ce debutase în anul 1920: prima sa capodoperă de după primul război mondial, reprezentând şi inaugurarea carierei lui neoclasice prin apelarea la muzica lui Pergolesi şi Domenico Gallo. Dirijorul Alexandru Lăscae a impregnat orchestrei filarmonice o manieră interpretativă care a mixat modernitatea acută a tinereţii stravinskiene cu reverenţa sa faţă de stilurile clasicizate în istoria muzicii (cu referinţe neoclasice - în întreaga sa creaţie - la compozitori precum Pergolesi, Gesualdo, Monteverdi, Lully, Haydn sau Mozart). Dintre cele două suite extrase din muzica baletului (cea pentru solişti şi orchestră mică şi cea revizuită mult mai târziu, dedicată doar orchestrei), programul simfonic s-a încheiat cu prezentarea celei de-a doua suite, ilustrativă - şi ea! - pentru crezul adânc al marelui compozitor: „voi face polemică. Apăr prin cuvinte muzica şi principiile ei, aşa cum o fac prin operele mele. Sensul adânc al muzicii şi finalitatea ei esenţială este aceea de a promova o comuniune, o uniune a omului cu aproapele său şi cu Dumnezeu“.