Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Execuţia capitală - o soluţie pentru viitor?

Execuţia capitală - o soluţie pentru viitor?

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 27 Iulie 2009

Condamnaţii la moarte reprezintă o categorie aparte de oameni. Fiecare dintre noi se gândeşte la moarte măcar o dată în timpul vieţii, iar psihologia modernă afirmă că mai mult de 50% din populaţia globului şi-a pus, fie şi în glumă, problema sinuciderii. Bineînţeles, una dintre diferenţele esenţiale între cele două situaţii este că, fiind condamnat pentru faptele tale la moarte, ai ocazia de a fi pus faţă în faţă cu momentul separării sufletului de trup.

Ştim că doar sfinţii şi-au mai cunoscut momentul morţii în afara celor selectaţi pentru pedeapsa capitală. Este interesant să observi că în acestă direcţie se încadrează două categorii atât de diferite. Un sfânt cunoaşte ziua trecerii sale la cele veşnice ca un dar din partea Celui Care îl cheamă, un condamnat la moarte - drept sentinţa definitivă şi irevocabilă a pedepsei eterne. Pentru unii oameni, viaţa pământească este totul, pierderea ei include, prin urmare, lipsirea de orice oportunitate de a mai trăi. Cu siguranţă, cei condamnaţi la moarte au făcut fapte vrednice de a fi pedepsite: crime în serie, abuzuri nemaiauzite sau instigarea în masă la acte de terorism extreme. În ce măsură aceste lucruri pot aduce sau nu existenţa pedepsei capitale, vom discuta în cele ce urmează.

În cadrul argumentării mă voi folosi, ca de obicei, de Sfânta Scriptură şi de o pildă din Pateric. Ştim că în Vechiul Testament hulitorii şi cei care se făceau vinovaţi de adulter erau ucişi cu pietre. O moarte dureroasă şi deseori înceată, dar poruncită prin hotărâre divină. De ce era îngăduit un astfel de act? Poate pentru că oamenii acelor timpuri trăiau moartea la fiecare pas, iar o pedeapsă de acest gen nu îi oripila prea tare. Pentru cei de astăzi, care n-au mai trecut prin războaie sau ameninţări ca epidemiile mondiale când mureau sute de mii de oameni, moartea a devenit un subiect tabu, extrem de ameninţător. Pedeapsa cu moartea era privită drept un exemplu. Mântuitorul, prin dragostea Sa, ne oferă un exemplu de nobleţe în momentul în care este pus faţă în faţă cu decizia de a condamna o femeie prinsă în adulter (Ioan 8). De remarcat, totodată, că nu fusese adus şi bărbatul cu care păcătuise, poate pentru că bărbaţii, de regulă, nu prea primeau această pedeapsă, dar femeile da. Hristos pune accentul pe iluzia păcatului şi modul în care acesta te împiedică să judeci cu sinceritate şi dragoste. Condamnarea la moarte nu era o opţiune în acest caz.

Nu mai are sens să discutăm opţiunile altor popoare în această direcţie, pentru că ne îndepărtăm de esenţial. Voi descrie însă câteva momente din viaţa unui condamnat la moarte şi cât de ciudat pare acest proces astăzi. Primeşte decizia de condamnare, apoi aşteaptă câteva săptămâni pentru a face apel şi a înainta o cerere de graţiere. În acest timp, se gândeşte, probabil, la ceea ce urmează să se întâmple. În fine, vine ziua cea mare, în care primeşte un meniu deosebit, o vizită a unui cleric şi, în cele din urmă, o ultimă ţigară şi o îmbărbătare din partea gardianului prietenos acum. Toate aceste gesturi, exceptând vizita preotului, constituie un bâlci omenesc teribil. Mâncarea bună şi paharul de vin oferit cu bonomie de conducerea închisorii seamănă perfect cu îndoparea curcanului înainte de a fi tăiat. La fel şi gesturile celor din jur. Omul ştie că va muri, că nu-şi va mai vedea prietenii, iar deseori, şi preotul se complace în gesturi sacadate, care îi întăresc ideea că totul se sfârşeşte aici şi acum.

Suntem conştienţi că există numeroşi criminali feroce, persoane care au abuzat şi ucis copii sau au instigat la acte de terorism, dar uciderea lor nu arată semnele unei societăţi evoluate. Trebuie să atragem atenţia că exemplul american este unul negativ în această privinţă şi demonstrează o naivitate ieşită din comun. Un om condamnat la moarte şi executat nu poate fi considerat un om îndreptat. Ce pericol mai reprezintă această persoană închisă pe viaţă? Mai poţi ucide într-o închisoare de maximă securitate? Rămânem la cuvântul unui bătrân din Pateric: „Frate, dacă vezi un om urmărit pentru o faptă rea şi pe cei care îl caută să îl ucidă pentru asta, mai bine ascunde-l şi lasă-l în voia lui Dumnezeu“. Bătrânul avea dreptate. Este mai „înfricoşător lucru să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu“ (Evr. 10, 31).