Exerciţii de contemplaţie: Dialogul imposibil

Vi s-a întâmplat vreodată ca, în ciuda tuturor eforturilor şi a tuturor speranţelor, să fiţi înfrânţi? Aţi fost în situaţia să iniţiaţi un dialog imposibil? Un astfel de dialog ar fi între doi oameni din lumi diferite sau între doi oameni cu limbaje diferite sau între un „eu“ pe care nu-l cunosc prea bine şi un „eu“ pe care nu-l cunosc deloc… Acest spaţiu duşmănos şi incert al noncomunicării este tocmai cel care îi incită pe artişti, pe literaţi, îi cheamă la lupta pentru cucerire. Ni-i imaginăm ca pe nişte adevăraţi războinici care se înarmează cu tact şi răbdare, pentru a cuceri dialogul. Este un tărâm care se cere smuls tăcerii, smuls morţii. Dar este şi spaţiul confesiunii, al spovedaniei. Nu numai artiştii, ci şi preoţii se luptă cu duritatea lui.

Literatura e un mod de a merge mereu mai departe în meandrele acestui dialog. Cinghiz Aitmatov, în „Eşafodul“, descrie diverse ipostaze ale tăcerii dintre oameni, până când aceasta se transformă în cuvinte. Tăcerea visează dialogul, aşa cum dialogul este visul împlinit al tăcerii: „Şi i s-a părut că în faţa ochilor gata să se stingă se ivise o apă mare, cât vezi cu ochii, fără sfârşit şi fără margini. Apa clocotea fără zgomot, valuri albe se rostogoleau neauzite, precum zăpada viscolită pe câmp, nu se ştie de unde şi încotro. Însă la marginea abia desluşită a acelui ocean tăcut, deasupra apei se întrezărea tulbure figura unui om, şi Avdeu l-a recunoscut pe acel om - era tatăl său… Şi deodată, Avdeu şi-a auzit glasul de adolescent, recitând tatălui rugăciunea îndrăgită despre nava scufundată, cum făcea în copilărie, stând lângă vechea pianină, doar că acum depărtarea dintre ei era uriaşă, iar glasul de copilandru răsuna puternic şi însufleţit peste spaţiul nemărginit…“ Genialul prozator sugerează aici transformarea dialogului, din imposibil, întrucât tatăl era plecat dintre cei vii, în posibil.

Dialogul este ca o apă care reflectă chipul persoanei. Din acest motiv, un spaţiu orb nu se lasă prins în cuvinte. O poveste orientală descrie dragostea dintre un bărbat şi o frescă. Nimic mai imposibil! Dar, prin puterea dragostei, acest imposibil este învins. Bărbatul îndrăgostit de femeia pictată pe perete vine mereu să o vadă, până când începe să se confunde cu fresca, să facă parte din ea. Văzându-l, femeia simte iubirea lui. Este şi ea gata pentru orice sacrificii. Renunţă la locul ei privilegiat din frescă şi chiar la condiţia ei de chip pictat, invincibil în lupta cu timpul, şi se ascunde cu bărbatul iubit. Cei doi devin soţ şi soţie. După un timp, însă, prietenii dispărutului se îngrijorează şi încep să-l caute. Rumoarea, paşii grăbiţi, strigătele înfundate tulbură liniştea îndrăgostiţilor. Bărbatul înţelege că trebuie să plece, să îşi reia viaţa obişnuită lui. Doar el era un bărbat din carne şi oase, nu o pictură! Brusc îşi aminteşte că dialogul dintre ei este, de fapt, imposibil. Atunci pleacă. Femeii nu îi rămâne altceva de făcut decât să îşi reia locul din frescă. Totul pare neschimbat. Doar părul ei, lăsat pe spate la început, acum e strâns grijuliu în coc, cum poartă femeile măritate. Fresca s-a schimbat puţin. Este preţul plătit pentru ca dialogul să devină posibil. Doar o vreme.

O pildă străveche ne sfătuieşte ca bucuriile să le scriem în piatră (şi supărările în nisip). Dar noi putem scrie bucuriile noastre şi în dialog. Astfel ele devin cu adevărat nemuritoare. Câştigă o stare de transparenţă intangibilă şi nu mai pot fi afectate de timp. Aşa cum un copil, văzând nişte vitralii, ar fi spus: „Cine sunt oamenii aceia prin care trece lumina?“, noi putem spune: Cine sunt oamenii prin care trece dialogul?