Exerciţii de contemplaţie: În căutarea lui Moş Crăciun

A trecut Crăciunul şi Moş Crăciun n-a venit… Să fie o dovadă că nu există? Nu înţeleg! Dacă ploaia cade şi peste cei buni şi peste cei răi, de ce nu cade şi Moş Crăciun la fel? Într-o lume în care nimeni nu are voie să facă discriminări - şi există legi foarte stricte! - de ce Moş Crăciun are voie? Aş vrea să înţeleg în funcţie de ce criterii acţionează, care sunt motivaţiile alegerilor sale. Şi unde se depun contestaţii? Nu sunt răzbunătoare, dar aş duce undeva măcar o plângere, să fie sancţionat. Am auzit că, de fapt, sunt mai mulţi astfel de dăruitori, care îşi împart sarcinile pe zone geografice. Dar mai şi chiulesc! Poate aruncă responsabilitatea de la unul la altul, ce ştiu eu? Împotriva celor care chiulesc îmi îndrept supărarea. Aş propune să se înfiinţeze o şcoală a moşilor, unde să fie educaţi, să li se explice ideile de bază ale democraţiei, legile bunului mers al lumii. Ce mai la deal, la vale! Educaţia lor să fie în spiritul respectului faţă de drepturile egale. Şi în primul rând să se gândească la dreptul copiilor de a-l cunoaşte pe Moş Crăciun şi de a primi daruri de la el.

Vă rog să mă credeţi, nu suntem materialişti, dar ne bucură darurile de Crăciun. În primul rând, pentru că ele înmagazinează bucurie. Apoi, fiecare dar poartă mesajul: „M-am gândit la tine.“ Nu-i de ici, de colo să se gândească Moş Crăciun la noi. Îmi şi imaginez gânduri călătoare în trăsuri albe, trase de reni fermecaţi. Bine, asta este o imagine poetică, dar unde-i Moş Crăciun? Unde s-a ascuns? Propun să pornim la vânătoare. Ştiu că sunt mai mulţi şi fiecare în parte e simbolul tuturor, aşa că e suficient să îl prindem pe unul şi i-am prins pe toţi! Acesta ar fi avantajul vânătorii. Dar trebuie să ne grăbim. După cât de repede dispar, după cât sunt de sprinteni, bănuiesc că nici măcar nu sunt moşi, ci nişte tineri deghizaţi astfel, din cine ştie ce motive ascunse. Dar, dacă prindem pe vreunul dintre ei, propun să îl legăm bine şi să îl ţinem ostatic tot anul. De ce să aşteptăm cu sufletul la gură să vină doar o dată, într-o seară miraculoasă, când ar putea veni mereu? Să fie tot anul un miracol… Veţi spune: unde ar fi farmecul? Cum l-am mai preţui, dacă ar veni toată ziulica? Ei bine, vă asigur că eu l-aş preţui, numai să vină! Dar lui i s-a urcat democraţia la cap şi nu a mai venit. Deja ştiu că trebuie să stau cuminte până la anul viitor şi să aştept. Un an de cuminţenie? Un an de aşteptare? Nu-i prea mult pentru darul lui Moş Crăciun? Dacă nici nu-mi place ce-mi aduce? Sau dacă nu-mi aduce nimic nici la anul? În definitiv, el hotărăşte, eu numai aştept.

Propun să facem un referendum şi să îl detronăm pe Moş Crăciun. Şi aşa se zice că e doar o invenţie a lumii secularizate! Prea i s-a urcat la cap! E prea sigur pe el, pentru o invenţie. E prea trufaş pentru cineva care nu există. Sau măcar să îl decădem din drepturi, să-i mai scădem din (in)existenţă. Să nu mai fie un moş cu barba albă, care aşteaptă să i se spună poezii, ci să fie tânăr şi să umble el însuşi din casă-n casă pentru a spune poezii. Hmm… Cine l-ar mai aştepta? Cine l-ar mai primi? Am da noi bani şi daruri, numai să plece, să tacă, să ne lase în pace.

Deja respir uşurată. Simt că am scăpat de Moş Crăciun, de teroarea aşteptării, de chinul speranţei… Dar, mai ales, de aşteptarea prea lungă şi de cuminţenie. De acum pot să-mi văd de treaba mea, în perfectă necunoaştere a vreunui Moş Crăciun, tânăr sau bătrân, cu barbă sau fără, cu tolba plină de poezii sau cu tăcerea cea mai adâncă…

Uff! Acesta da, cadou!