Exerciţii de contemplaţie: În căutarea omului pierdut

Parafrazându-l pe Marcel Proust, care a scris romanul-fluviu „În căutarea timpului pierdut“, noi am putea porni în căutarea omului pierdut. Unde s-a pierdut omul? Undeva, pe traseul istoriei sale. De ce s-a pierdut? Din lăcomie, din vanitate, din uitare de sine… Dacă privim în urmă, la cauzele războaielor, ale atrocităţilor de tot felul, vedem faţa meschină a omului. Dacă, însă, privim la victoria binelui şi a frumuseţii, la înfrângerea repetată a tendinţei autodistructive, respirăm uşuraţi: creaţia divină nu este iremediabil pierdută.

Şi totuşi… ce ne face să ne îndoim? De ce sunt necesare aceste discuţii repetate despre autenticitatea omului? Se pare că, în vremurile moderne, capacitatea lui de a-şi nega propria valoare a crescut. Această negare se face, în primul rând, prin necunoaştere, prin pierdere în lucruri nesemnificative, prin sucombarea în anonimat. Dacă în societatea arhaică orice gest avea semnificaţii profunde, în vremurile noastre ne confruntăm cu o golire de sens. Deplângem alienarea individului, lipsa dialogului, dar putem bănui că fiinţele prinse în grupuri gregare nu mai au adevăruri demne de a fi comunicate sau pur şi simplu nu mai au adevăruri. Acum omul nu este răpus în război, ci se stinge lent în faţa televizorului; nu mai depune efort pentru a descoperi valori esenţiale, ci primeşte totul de pe internet. Un bărbat nu mai luptă pentru a-şi cuceri soţia, ci are atitudinea pasivă a grădinarului care întinde mâna şi culege un fruct, la întâmplare, dintr-o livadă bogată, unde toate fructele sunt la fel; o femeie nu mai ştie să fie frumoasă, ci este doar vizibilă. Viaţa e mai facilă, dar nici într-un caz mai uşoară. Într-o asemenea lume, în care oamenii îşi ratează prezenţa, poate din nepricepere, poate din îndoială, nu-i de mirare că singurătatea subminează omul, transformându-l în individ.

Acest sentiment, al singurătăţii dezolante, este o problemă tot mai dificilă şi merită atenţia noastră. Scriitorii sunt şi ei preocupaţi de mecanismele singurătăţii şi de eventualele soluţii ale acestui război nevăzut: omul faţă-faţă cu singurătatea lui. Ernesto Sábato, prozator şi eseist argentinian, a căutat, în cheia realismului magic, să investigheze drama generată de lipsa comunicării. Solitudinea tragică a individului, lupta dintre puritate şi viciu dau tensiune unui univers halucinant, unde pâlpâie, ca posibilă salvare, iubirea. Este extraordinară această intuiţie a tuturor creatorilor. Indiferent că sunt credincioşi sau liber cugetători, ei înţeleg prin iubire şansa unică a individului de a deveni om. În romanul „Tunelul“ (1942), Sábato creionează existenţele umane pe o hartă formată din tuneluri întreţesute. În interiorul acestei hărţi, lipseşte viziunea de ansamblu, puterea de a gândi la celălalt. Viaţa individului este un tunel şi întregul este un labirint din care lipseşte firul Ariadnei. Puţini sunt cei care scapă. Spre deosebire de „Străinul“ lui Camus, care se vede brusc autorul unei crime şi aceasta îi induce gândul atotputerniciei, Sábato îşi brutalizează eroii, supunându-i unei transformări treptate şi ireversibile. Comunicarea se face pe drumul cel mai scurt, al unui tunel, dar şi cel mai lipsit de lumină. Personajul principal, prizonier al tunelului, nu suportă să fie îndrăgostit de o fiinţă liberă, aşa că sfârşeşte prin a o ucide. El mărturiseşte: „În orice caz, există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde mi-am petrecut copilăria, tinereţea, întreaga viaţă. În părţile transparente ale zidului de piatră eu o zărisem pe această fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea aparţinea în realitate lumii largi, lumii fără de margini a celor ce nu trăiesc în tuneluri. Poate se apropiase din întâmplare de una din ferestrele mele şi văzuse spectacolul perpetuu al singurătăţii în care trăiam. (…) Şi se întâmpla ca uneori, când eu ajungeam la una din ferestre, ea să se afle acolo, aşteptându-mă mută şi neliniştită. Se întâmpla însă ca ea să nu ajungă acolo sau să uite de sărmana mea fiinţă zidită-n tunel şi în astfel de situaţii eu să-mi lipesc obrazul de sticlă şi s-o văd în depărtare surâzând sau dansând, fără să-i pese de mine, sau, şi mai rău, să n-o văd deloc şi să-mi închipui că se află în locuri inaccesibile sau murdare. Şi atunci simţeam că destinul meu era infinit mai trist şi mai singuratic.“ Această libertate a fiinţei iubite este, pentru îndrăgostit, un „argument“ suficient ca să o ucidă. Dar, înainte de a-l judeca, să ne întrebăm de câte ori ni s-a întâmplat chiar nouă să ucidem fiinţe mai libere decât noi, păsări ale cerului, flori, oameni…?