Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Exerciţii de contemplaţie: „Mă vânezi ca un leu!“

Exerciţii de contemplaţie: „Mă vânezi ca un leu!“

Un articol de: Carmelia Leonte - 30 Iun, 2007

Minunat de puternici sunt oamenii! Ei Îl văd pe Dumnezeu în fel şi chip, fiecare după imaginaţia sa şi după puterea de înţelegere la care a ajuns. Dar cât putem noi înţelege? Copiii îl văd pe Dumnezeu ca pe un moşneag de treabă, cu barba şi mustăţile albe, stând pe tronul său împărătesc. Oamenii simpli se roagă la „Dumnezeu-drăguţul“, ceea ce înseamnă nu numai frumos, dar şi amabil, îndatoritor. Mi-a atras atenţia în mod deosebit expresia folosită în ceasuri grele, în ceasuri de răscruce: „Dumnezeu a aţipit puţin…“ Sigur, este doar o metaforă, nimeni nu îşi imaginează că Dumnezeu are ore de odihnă, când lumea rămâne ca o grădină fără stăpân. Dar omul îndelung încercat rămâne uneori perplex, fără nici o explicaţie. Şi atunci se crede părăsit ca o grădină fără rod.

Prima oară când am aflat că zeii din Olimp, deşi nemuritori, simţeau nevoia să doarmă, am fost total uimită. Mă gândeam că somnul e o slăbiciune, un fapt omenesc, o cădere. Mi-am imaginat că în Olimp se stingea din când în când lumina şi zeii, cu mic, cu mare, plecau să se culce. Homer ne spune că somnul este „stăpân al tuturor zeilor şi stăpân al oamenilor“. Bine, dar asta era în Antichitate. Voinţa lui Zeus se confunda cu puterea destinului. Totul era altfel, inclusiv somnul lui Dumnezeu. Pe când acum, de unde expresia „Dumnezeu a aţipit…“? Dacă ne gândim puţin, în forma ei „ştiinţifică“ o putem găsi şi la sfinţi, cu sensul că Dumnezeu se eschivează din faţa oricărei definiţii, a oricărei priviri indiscrete, nu poate fi prins în formule academice, aţipeşte atunci când crezi că l-ai chemat la ordin, pentru a-L prinde într-un tratat de specialitate. Dionisie Pseudo-Areopagitul, autorul „Teologiei mistice“, defineşte tocmai întunericul dumnezeiesc necunoaşterea noastră în raport cu ceea ce este şi înseamnă divinitatea. Noaptea simţurilor, asceza necesară purificării, retragerea din calea lumii sunt tocmai acţiuni care răspund întunericului dumnezeiesc. Mai târziu, Sf. Grigorie Palama, în confruntarea lui cu Varlaam, se bazează pe înţelegerea structurii bipolare a creaţiei, lumină-întuneric, pentru a combate ereziile. Deci, într-o formă sau alta, întunericul dumnezeiesc este prezent peste tot în creaţie. Acest fapt nu exclude, ci întăreşte dialogul luminos cu Dumnezeu, ideea că numai prin credinţă se dizolvă contradicţiile, convingerea că învelişul acestei lumi ascunde sâmburele lui, care trebuie căutat cu atenţie, în lumină şi în întuneric, deopotrivă. Pătrunderea mentală sau vizionară dincolo de întuneric este tocmai chemarea sfinţilor şi a tuturor credincioşilor. Este tocmai alternanţa stării de somn, adică neatenţie, şi de veghe, însemnând luciditate, care trebuie să se resoarbă în marea lumină. Remarcăm, totuşi, că sfinţii folosesc această metaforă a aţipirii pentru a arăta cât de departe e Dumnezeu de înţelegerea noastră şi cât de importantă este asceza pe calea desăvârşirii, dar omul năpăstuit, omul singur, copleşit de boală, este prea ocupat să reziste încercărilor pentru a mai avea timp de filosofie. Atunci, el caută o explicaţie simplă, naivă, care conţine şi o urmă de ironie sau reproş. Ştiind că în primii ani de viaţă, când părinţii dormeau sau erau absenţi, cei mici se simţeau părăsiţi, expuşi pericolelor şi uneori chiar se întâmplau lucruri rele, imaginarul colectiv, în dorinţa de a găsi o explicaţie salvatoare, spune că Dumnezeu aţipeşte din când în când. Dar Părintele ceresc e obişnuit cu reproşurile noastre. Ieremia spunea: „Eu sunt omul care a văzut nenorocirea sub varga aprinderii Lui. El m-a purtat şi m-a dus în întuneric şi în beznă. Da, împotriva mea întoarce şi iar întoarce în toată vremea mâna Sa. Mistuit-a trupul meu şi pielea mea, zdrobit-a oasele mele, a ridicat zid împotriva mea şi m-a înconjurat de venin şi de zbucium, mutându-mă în împărăţia morţii, ca pe morţii cei din veac.“ (Plângerile, 3, 1-9). Iov se tânguia: „Mă vânezi ca un leu!“ (10-6). Şi totuşi, câtă iubire transpare din aceste reproşuri grele!