Exerciţii de contemplaţie: Paradoxul limbii române (II)

Influenţa slavă a acţionat pe două căi: prin contact direct cu oamenii şi, mai ales, precumpănitoare a fost influenţa cultă, cărturărească, datorată utilizării limbii slave în administraţie, diplomaţie, biserică. Se poate compara influenţa acestei limbi asupra limbii române, cu influenţa pe care latina medievală a avut-o în Europa occidentală. Majoritatea elementelor slavone au intrat în secolele XIV-XV prin intermediul Bisericii. În aceeaşi manieră au intrat în limba noastră, tot prin filieră slavă, termeni medio-greceşti. Astfel se face că avem cuvinte precum: ceaslov, danie, molitvelnic, parastas, psaltire, spovedanie, vecernie, utrenie, arhiereu, monah, patriarh, diacon, călugăr, stareţ, popă, protopop, candelă, cădelniţă, strană, troiţă etc.

Prin intermediul administraţiei şi cancelariei din ţările române, începând cu secolul al XIV-lea, odată cu formarea şi consolidarea statelor feudale româneşti, apar, aferente curţii domneşti, cuvintele: clucer, comis, hatman, logofăt, postelnic, sluger, spătar, stolnic, vistiernic, vornic, boier, jupân, pan etc. În funcţie de provenienţa cărturărească sau populară, cuvintele slave au căpătat sensuri diferite. De exemplu: săvârşi (limba literară) şi sfârşi (limba populară) din acelaşi cuvânt slavon. Sau sobor şi zbor. În orice caz, lingviştii au stabilit o proporţie de 21% cuvinte de origine slavă, ceea ce înseamnă mult, dar nu atât de mult pe cât ar sugera frecvenţa lor în spaţiul românesc ortodox.

G. Călinescu este foarte tranşant, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. El este de părere că vestitele cuvinte „torna, torna, frate“, rostite în 579 de un soldat ce lupta împotriva avarilor au fost pe nedrept comparate ca importanţă cu ceea ce a însemnat jurământul de la Strasbourg (842) pentru francezi sau carta capuană (960) pentru italieni. Marele critic spune: „Adevărul este că vorbele acestea n-au nici unul din caracterele esenţiale limbii române şi sunt nişte vestigii de grai romanic.“ De asemenea, Călinescu deplânge uzul limbii slavone în Biserică şi cancelarii, întrucât acesta a întârziat apariţia textelor în limba română. Dar, în ceea ce priveşte scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Hans Bengner al Braşovului, din 1521, este de acord că poate fi considerată prima scriere cunoscută în limba română. Iată un citat edificator: „…dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. Ipac să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus. Ipac să ştii că bagă den tote oraşele cîte 50 de omin să fie în ajutor în cărăbii. Ipac să ştii cumu se-au prins neşte meşteri den Ţarigrad cum vor treace acele corabii la locul acela strîmtul ce ştii şi domniiata.“ Toţi specialiştii sunt de acord că această scrisoare este cu adevărat cel mai vechi text românesc păstrat. Descoperit în arhivele Braşovului şi datat 1521, publicat abia de Iorga în studiul său despre istoria otomană, textul interesează prin conţinutul său cu caracter diplomatic, politic şi militar, referitor la expansiunea otomană de la începutul secolului al XVI-lea. Autorul scrisorii era un negustor din Câmpulung, om foarte umblat şi citit, vorbitor de slavonă, care avea relaţii comerciale cu Braşovul şi cu turcii, de unde primea mărfuri, dar şi informaţii prin agenţii săi, unul dintre ei, Negre, fiindu-i ginere. Neacşu făcea parte dintr-o vastă reţea de legături care unea Viena cu Nicopole, reţea în care erau cuprinse şi oraşele româneşti Braşov şi Sibiu, a căror soartă era influenţată de Imperiul Otoman, din cauza vecinătăţii cu Ţara Românească. Informaţiile transmise de Neacşu, judelui sas al Braşovului Johannes Benkner, se referă la campania lui Soliman al II-lea contra Ungariei. Textul cuprinde detalii despre mişcarea flotei otomane pe Dunăre, despre dificultatea trecerii prin zona Porţilor de Fier şi despre intenţia lui Soliman de a cuceri Transilvania trecând prin Valahia. Alte ştiri din scrisoare se referă la incursiunile de jaf, care îl îngrijorau şi pe Neagoe Basarab, proiectate de Mehmed-Beg, căruia sultanul i-a dat „slobozenie“ de a intra în Ţara Românească. Importanţa textului este dublă: de ordin istoric, dar şi literar-lingvistic. Scrisoarea este o adevărată cronică, fiind considerată de filologi ca fiind cea mai veche mărturie a stilului epistolar în limba română. Elementele proprii sistemului vechi de redactare a scrisorilor sunt în limba slavonă. Vocabularul şi aspectul fonetic al textului sunt apropiate de limba română modernă. Lexicul scrisorii este predominant latin, cu puţine cuvinte slavone (i pak, ot, za) şi turceşti. Structura morfologică şi sintactică a limbii lui Neacşu nu diferă foarte mult de cea actuală, deşi prezintă şi elemente arhaice.