Exerciţii de contemplaţie: Portrete în cuvinte

Între literatură şi duhovnicie sunt afinităţi de netăgăduit, date de apropierea de cuvânt. Un om care se roagă va fi un om care preţuieşte cuvintele şi arta de a se exprima cu ajutorul lor. Pronunţând cuvinte, oamenii urmează exemplul lui Dumnezeu, care mai întâi a spus şi apoi a făcut ce a spus, a vorbit pentru a da sfaturi de importanţă vitală şi porunci. Evident că şi tăcerea este o artă şi o dovadă de înţelepciune, dar asta numai în măsura în care o înţelegem ca pe chipul nevăzut al cuvântului creator. Tăcerea este preţioasă în măsura în care adună cuvinte, le potenţează, le dă valoare. Tăcerea este profilul cuvintelor, un profil care de multe ori rămâne în umbră şi, când apare brusc în lumină, uimeşte, reechilibrează lucrurile, apropie sensurile ascunse ale cuvintelor de bucuria înţelegerii lor.

Părintele arhimandrit Timotei Aioanei dă dovadă de această înţelepciune, în cartea nou apărută, „Portrete în cuvinte“, Ed. Trinitas, 2007. Jocurile copiilor sunt de cele mai multe ori înţelepte pentru că adună, cu mijloace nespecifice, înţelesuri noi ale lumii înconjurătoare. La fel se poate spune despre portretele făcute din cuvinte şi nu din culoare. Cuvântul „portret“ evocă mai ales imaginea plastică a unei persoane şi abia în al doilea rând istoria unei vieţi, ca o succesiune de chipuri. Dacă privim această succesiune, având în faţa ochilor fotografii de la vârste diferite, suntem uneori uluiţi de transformările produse. Dar, în cazul portretelor în cuvinte, această transformare este mult mai lină, mult mai blândă şi în favoarea celui portretizat. Din acest motiv, un portretist în cuvinte ni se pare mai milos, mai tolerant cu transformările, spre deosebire de un portretist al penelului, care suportă presiunea materiei şi este obligat să zugrăvească transformările fizice pe care le consideră direct legate de cele exterioare. În mod obişnuit, auzim cuvintele. Când un om scrie sau citeşte, vede cuvintele purtătoare de sens, este un pas în plus spre cunoaşterea lor şi, implicit, spre portretizare. Prin această vedere minunată, noi colaborăm la intrarea cuvintelor în lume şi la întregul lor drum, purtător de Duh.

Este tocmai ceea ce experimentează părintele Timotei Aioanei, portretizând o sumă de monahi şi monahii, călugări simpli sau arhierei, bucurându-se cu toţii de aceeaşi dragoste şi înţelegere luminoasă. Ne atrage atenţia în mod deosebit acum portretul dedicat Patriarhului Teoctist. Este un text de o mare simplitate şi frumuseţe, după cum era şi modelul ales. De altfel, fiecare portret din carte ne duce cu gândul la un soi de oficiere sfântă, prin care omul este chemat o dată în plus la veşnicie. Moartea este învinsă şi în felul acesta, cu smerenia şi simplitatea unui scrib, a cărui frunte o ghicim aplecată deasupra paginii ca deasupra unui altar. Jocul de lumini şi umbre este surprins cu trudă, asemănător succesiunii cuvânt - tăcere. Noi ştim că taina preoţiei este o taină sfântă, pe care nu o poate înţelege cineva din afară în toată complexitatea ei, ci mai ales în manifestările exterioare. Prin punerea mâinilor arhiereului pe capul candidatului la preoţie se transmite Duhul Sfânt, care face, dintr-un om obişnuit, un preot. Dar cred că intuiţia Duhului se poate transmite şi altfel. De pildă, prin privire. Mă folosesc de acest prilej să spun că l-am cunoscut personal, în urmă cu vreo doi ani, pe Patriarhul Teoctist şi, prin atingerea mâinii sale, prin privirea pe care a îndreptat-o asupra mea, am devenit, dintr-un om oarecare, un om care a stat de vorbă cu Patriarhul. Tocmai acest miracol, această oficiere prin intermediul privirii şi al cuvântului este des evocată în cartea „Portrete în cuvinte“. Însăşi ideea cărţii mi se pare de o generozitate extremă, pentru că a-ţi ocupa timpul să evoci pe alţii înseamnă să le recunoşti tuturor valoarea şi să te aşezi smerit în umbra lor.