Exhumarea „Epocii de Aur“

Sezonul nostalgiilor comuniste bântuie prin ţară. Conform unui sondaj recent, circa 63% dintre români sunt de părere că "era mai bine pe vremea lui Ceauşescu". Ştirea n-ar fi foarte nouă. De ani buni, regretul vizavi de epoca de aur se manifestă tot mai pregnant. Se vorbeşte cu părere de rău despre timpurile apuse, în care statul îţi dădea casă, masă, serviciu. Mai mult, circa 41% dintre români l-ar vota şi mâine pe Nicolae Ceauşescu în fruntea ţării. Încă 9 procente şi fostul dictator ar ieşi victorios chiar din primul tur. Dincolo de faţetele sociale şi politice ale acestei iubiri postfactum faţă de regimul comunist şi exponentul său mioritic, din rezultatele acestor sondaje se desprinde o concluzie mult mai îngrijorătoare: cel puţin două treimi din cetăţenii României au uitat (sau poate că nu i-a preocupat niciodată?) de dezastrul religios şi cultural generat de sistemul totalitar. Anul viitor se împlinesc 25 de ani de când Mănăstirea Văcăreşti a fost rasă de pe faţa pământului la ordinul lui Ceauşescu. Această sumbră comemorare se pare că nu îl impresionează pe nici unul dintre cei 63% dintre români care regretă binefacerile comuniste. Este doar un exemplu care reflectă o stare de fapt alarmantă pentru sănătatea morală a poporului nostru. E împotriva tuturor legilor firii să fii nostalgic după un om care a ridicat pângărirea valorilor spirituale la nivel de politică de stat. Tare mi-e teamă că puţini dintre cei care priveau cum intră lama buldozerului în zidurile bisericilor aveau vreun sentiment de revoltă. Cred că mulţi dintre ei treceau pe lângă ruine fără să aibă nici cea mai mică tresărire. Aceştia se regăsesc astăzi în nostalgicii unor timpuri în care Dumnezeu era exilat din viaţa noastră de către activistul de partid. Şi nu sunt unul, doi sau o sută, ci două treimi din populaţia cu drept de vot a României. Aşadar, o proporţie covârşitoare care nu poate decât să stârnească tristeţe. Se naşte o dezamăgire mult mai profundă decât cea care are la origine criza economică. Pentru că dacă există ceva care să ne ţină în viaţă cu adevărat, acel lucru este credinţa noastră în valorile Bisericii, iubirea noastră pentru Dumnezeu. Dar când vezi că semenii tăi îl regretă tocmai pe acela care n-avea nici un Dumnezeu, te încearcă dureroasa senzaţie a irosirii, a deşertăciunii. "Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare", grăia Ecleziastul. Iată cum roata istoriei se întoarce, dându-ne impresia unui déjŕ-vu dezarmant. Reziduurile trecutului sunt cum nu se poate mai actuale, sunt scoase la lumină din gaura de şarpe în care speram să se fi pierdut pentru totdeauna. Exhumarea soţilor Ceauşescu a atras după o sine o altă exhumare, mult mai macabră: redescoperirea osemintelor unui trecut trist, apăsător, dezumanizant.