Am fost odată la părintele Arsenie Boca - Dumnezeu să-l odihnească! -, la Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot. A fost asta în 1965. Şi părintele, vorbind cu el, dar ca să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vieţii mele şi cred că şi pentru veşnicie. N-am să-l uit niciodată! Zice: „Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească!“
Nici nu vă puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama că neputinţa omenească e o realitate. Sunt atâţia oameni răi în lumea asta, şi nici ei nu vor să fie răi… Noi trebuie să înţelegem răutatea lor de pe poziţia noastră, din situaţia noastră. Să întelegem că ei nu pot mai mult, că ei ei înşişi sunt nemulţumiţi de răutatea lor - „Pe cel rău răutatea îl ucide“, îi scris în Psalmi. Pomenirea de rău, spun părinţii cei duhovniceşti, că e o răutate fără margini, e o răutate ca o rugină care mănâncă sufletul; răutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rău, nemulţumirea, neiertarea este viermele minţii. Un părinte spune că „răul să-l scrii pe apă“.
.jpg)
