Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Experienţa Ortodoxiei

Experienţa Ortodoxiei

Un articol de: Mihai Gojgar - 01 Mar, 2010

Rânduiala duminicilor din Postul Mare ne pune în situaţia de a experimenta Ortodoxia, după ce, cu o săptămână înainte, am mărturisit-o. Este ziua în care avem posibilitatea să aflăm care este culmea spre care trebuie să tindem, conştientizăm puterea rugăciunii pentru semeni şi, mai ales, experiem puterea lui Dumnezeu, Cel ce iartă păcatele noastre şi ne poate dărui lumina slavei Lui.

Sunt două pericope ce se citesc în această duminică, una ce relatează cunoscuta vindecare a slăbănogului din Capernaum (Marcu II, 1-12) şi, cea de-a doua, închinată Sfântului Grigorie Palama (Ioan X, 9-16), cel ce a teoretizat posibilitatea omului de a vedea lumina taborică, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin energiile Sale necreate, prin harul Său. Pentru noi, creştinii secolului al XXI-lea, ambele evenimente par îndepărtate, temporal şi perceptiv. Nu am văzut Capernaumul, nici nu înţelegem cum se poate sparge acoperişul cuiva şi nu ne putem imagina cum un paralizat ar putea merge din nou pe picioarele sale. Iarăşi, în puţinătatea credinţei noastre, încercăm să ni-L imaginăm pe Dumnezeu, să ilustrăm cumva slava Sa, înainte de a practica rugăciunea şi a lăsa deoparte greşelile noastre. Totuşi, chiar nu putem înţelege nimic din cele două texte, pilde de viaţă? Credem că da, iar pentru aceasta vom încerca să ridicăm chestiunea rugăciunii. Iată, cu toţi trăim în lume sau avem contacte frecvente cu lumea. Şi nu ne referim aici la nenumăratele ipostaze în care interacţionăm cu cei din jur, ci, mai degrabă, la felul în care duhul lumii ne acoperă, în chipul unei pături... ca de gheaţă. Vrem să credem că suntem acoperiţi în nevoile noastre şi, în acelaşi timp, ne simţim reci în relaţiile cu ceilalţi, deşi, paradoxal, aceeaşi pătură ne acoperă pe toţi. Pentru că duhul lumii este tendinţa noastră egoistă de a ne preocupa de ale noastre, de a ne acoperi pe noi înşine, fără să ne gândim la ceilalţi. Imaginaţi-vă că aceeaşi pătură ar fi secţionată de fiecare în dreptul său, pentru a se asigura că nimeni nu-i va periclita peticul de căldurică. Vom avea o mulţime de peticele dintr-o pătură imensă, rupturi ce, unite, ar fi asigurat o căldură constantă, suficientă. Împărţite, însă, ele nu ne aduc nimic. Vântul bate din toate părţile şi ne mirăm de ce, intact fiind, peticul nostru nu ne ajută. Ei bine, această alegorie, metaforă prelungită, este menită să releve faptul că doar comuniunea ne poate aduce linişte şi împliniri. Paraliticul a fost salvat de unirea eforturilor celor patru, iar slava lui Dumnezeu cum o putem vedea, dacă nu ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului în Sfânta Liturghie din Biserică, comunitatea celor uniţi în credinţă? Şi cum ne putem ruga? Suntem ocupaţi cu foarte multe lucruri, implicaţi în diverse activităţi, toate obligatorii, toate limitându-ne timpul rugăciunii. Iar atunci când găsim o fereastră în agenda noastră, ne chinuie puzderia intereselor lumeşti: problemele de serviciu, rata înrobitoare, notele slabe ale copilului, cearta cu cei din jur, repararea maşinii. Le recunoaştem ca fiind ale noastre şi credem că cei mai mulţi dintre noi am căzut în greşeala răpirii concentrării de la rugăciune spre un ungher întunecat al vieţuirii noastre. Ce e de făcut? Am putea începe prin permanentizarea prezenţei în biserică. Nu ne putem aştepta ca aceste gânduri să dispară instantaneu printr-un efort individual. Este vorba de o luptă cu noi, cu aplecarea noastră furibundă spre împlinirea unor necesităţi, în primă fază, plăcute. În biserică, la Sfânta Liturghie. În biserică, sub epitrahil, la Sfânta Taină a Spovedaniei. În biserică, la Sfântul Maslu. Dar, în mod cert, în Biserică.