Expresivitate

Dacă în discursul public polemica a recurs, dintotdeauna, la cele mai diverse modalităţi stilistice de exprimare, ca o curiozitate ne apare faptul că şi în discursul aparţinând limbajului ştiinţific disputa poate avea uneori ca efect antrenarea resurselor oralităţii: lexic popular şi chiar dialectal, semnificaţii periferice ale cuvintelor din limba comună şi, deopotrivă, expresii idiomatice de diferite origini şi din cele mai variate registre ale vorbirii. Se impune, paralel, menţiunea că o atare intruziune este caracteristică, mai ales, unor faze din întrebuinţarea limbii literare în care, de fapt, încă nu erau precis delimitate aşa-numitele stiluri „funcţionale“.

Aceste observaţii ne-au fost provocate de reluarea, la 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Philippide, a unor lecturi din opera acestui savant, creator al şcolii lingvistice ieşene, un spirit critic prin excelenţă, care, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, a întreprins o adevărată „cruciadă“ împotriva improvizaţiei şi superficialităţii în lucrările de lingvistică şi, în general, în cultură.

Examinând, de exemplu, rezultate ale unor cercetări asupra limbii române întreprinse de lingvişti români şi străini din şcoala lui Gustav Weigand, de la Leipzig, în studiul intitulat Un specialist român la Lipsca (Iaşi, 1910), Philippide, dintr-un preaplin al surprinderii şi al indignării faţă de greşeli elementare sau aberaţii datorate necunoaşterii limbii române la nivelul exigenţelor studiului, nu ezită să folosească, în analiză, termeni duri sau expresii „colorate“, care incriminează: o lucrare de specialitate este considerată o gramatică românească „poreclită“, în care autorul „ne stâlceşte limba“; un alt autor „a schimonosit elementele latineşti ale lui Cihac“ (referirea este la dicţionarul etimologic al lui Alexandru Cihac, 1870-1879).

Astfel de cuvinte sunt chemate de tonul adesea „sfătos“ al criticului, care îşi permite chiar o părintească… urecheală la adresa unui tânăr insuficient pregătit în domeniul în care scrie: „D-l P. este macedoromân. În loc să stea aici în ţară să înveţe româneşte, D-sa s-a dus la Lipsca, să-l înveţe D-l Weigand. Mai bun profesor nici că putea să găsească! D-l W., care ar avea mare trebuinţă să fie D-sa învăţat de alţii, a dat D-lui P. ce a putut, anume darul de a amesteca diferitele dialecte româneşti între ele şi de a nu se jena când este vorba de a schimba înţelesurile şi scheletele cuvintelor“.

Ironia are ca efect recurgerea la expresii populare sau familiare: o mai bună documentare l-ar fi scutit de încurcătură pe un autor grăbit: acesta „n-ar mai fi confundat scripca cu iepurele“; faţă de comportamente socotite abuzive ale aceluiaşi, referinţa este de factură folclorică: se poartă „ca în satul lui Cremene“. În alt caz, precauţia unui coleg german este pusă pe seama temerii că acesta nu ar fi vrut să pară „mai slab în bălămăle“ decât opinentul ieşean. Iată şi alte expresii folosite sarcastic în textul polemic al lui Philippide: X „este puternic prin darul pe care i l-a dat Dumnezeu sau ucigă-l toaca“; cine îl va înfrunta „îşi va muşca mânile de ciudă“; un profesor german „îşi bate joc de limba românească şi ia pe români la sigur“ etc.

În sfârşit, formulele expresive pot apărea într-o adevărată orchestraţie: „Dacă cel puţin n-ar fi înjurat oamenii, l-aş fi lăsat poate în plata lui D-zeu, pentru că doar ştiu că împrejurările sânt mai puternice decât mine şi că cerc marea cu degetul când voiesc să deschid ochii conaţionalilor mei şi compatrioţilor D-sale. Dl W. însă înjură oamenii şi aceasta m-a făcut să-mi ies din sărite“ – îşi cere scuze, cumva, Philippide.

Încheiem menţionând faptul că savantul ieşean are însă şi plăcerea de a folosi expresia idiomatică pentru a-şi manifesta preţuirea; de exemplu, despre Timotei Cipariu, pe care îl opunea specialiştilor improvizaţi, scria că îi citise „pe toţi scriitorii români din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea din scoarţă în scoarţă“.