Ezoterismul între modernism şi postmodernism

În lunga sa istorie, colonialismul european n-a însemnat doar o formă de oprimare a altor popoare de pe alte meridiane; a însemnat, între altele, şi un bun prilej pentru întâlnirea dintre civilizaţii, culturi, mentalităţi, modele de gândire. Şi nu în ultimul rând, o ocazie binevenită pentru întâlnirea creştinismului cu alte religii. Mai ales după ce romantismul a reuşit să elibereze Europa de spiritul critic al epocii luminilor, a început cercetarea religiilor Indiei şi Orientului Îndepărtat, în general necunoscute până atunci. Au fost traduse şi făcute accesibile europenilor, pentru prima dată în istorie, texte sacre consemnate în limbile sanscrită şi chineză. Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, studiul religiilor orientale se regăseşte profund în preocupările unor savanţi, filosofi şi istorici ai religiilor din spaţiul european. De asemenea, este de remarcat faptul că, sub influenţa cunoştinţelor oferite de noua Ştiinţă a religiilor, au început să apară „noi religii“, manifestând pretenţii universaliste şi cuprinzând elemente preluate din tradiţii religioase dintre cele mai diferite. Fireşte, acest lucru nu s-a întâmplat doar în spaţiul culturii occidentale. Simultan cu teosofia de sorginte occidentală, care va marca profund istoria ezoterismului din Europa şi nu numai, au apărut tot felul de alte noi mişcări religioase, cu aceleaşi pretenţii universaliste, în diferite regiuni ale lumii. E vorba, între altele, de neohinduismul din India, de religia Bahai din Iran, de caodaismul din Vietnam şi de nenumăratele comunităţi eclectice din Japonia.

De altfel, o tendinţă similară se poate constata şi în cadrul anumitor religii universale, aducând în prim-plan simptome sau preocupări care ţin mai degrabă de „spiritul“ mişcărilor neoreligioase. În această privinţă, nici creştinismul nu reprezintă o excepţie. În secolul al XX-lea, anumiţi teologi creştini se regăsesc prin ideile lor în punctul în care teologia lor se intersectează cu ezoterismul modern. E cazul, în primul rând, al filosofului iezuit francez Marie-Joseph Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955). Ideile sale despre un creştinism cosmic, respectiv planetar, despre un proces de evoluţie a Divinului în univers, ca şi despre importanţa deosebită a existenţei personale a omului implicată în acest proces, se pliază aproape perfect pe mesajul holist al mişcării New Age.

Totuşi, o anume sinteză a culturilor şi religiilor este infirmată de „spiritul“ post-modernităţii. Este vorba de un conflict evident între modernitate şi postmodernitate. În această competiţie a celor două, accentul se deplasează dinspre consens spre disensiune, dinspre unitate spre diferenţă, dinspre omogenitate spre eterogenitate, dinspre universalitate spre particularitate. Pretenţia de universalitate postulată de ştiinţă nu poate fi contracarată decât de deconstrucţia conceptului occidental de raţionalitate. Dihotomiile în genul subiect-obiect, raţional-iraţional trebuie abandonate, ceea ce echivalează cu ignorarea legilor logicii, conform căreia A este A, A nu este B şi, în fine, oricare altă posibilitate, în afara celor două, este exclusă. Filosofia postmodernistă a renunţat la sintagma identităţii unei persoane sau a unui lucru cu el însuşi, preferând mai degrabă înţelesul că un „eu“ poate fi totdeauna şi un „altul“, după cum, tot la fel, orice afirmaţie se poate constitui şi prin ceea ce ea nu conţine.

La rândul său, monismul ezoteric poate integra şi cuprinde diferenţe, întrucât el transcende orice atribute. Transcendenţa sa presupune tot ceea ce este inteligibil, inclusiv atributele posibil contradictorii. Aşa încât, în concepţia ezoterismului, unitatea nu e ceva substanţial, ci o „unitate“ ocultă, putând fi asimilată inclusiv Nimic-ului. Este şi motivul pentru care această unitate non-substanţială diferenţiază formal ezoterismul de postmodernism.

Spre deosebire de cultura modernă, cea postmodernă se caracterizează prin faptul că apelează din nou la tradiţie. Nu doar la o anumită tradiţie, ci la tradiţie în sensul formelor de viaţă şi artă premoderne, ştiut fiind faptul că evul modern a devalorizat, fără milă, pentru clase sociale largi, instituţiile, credinţele şi practicile religioase tradiţionale. Locul lor a fost preluat de intelect şi ştiinţă, cu o orientare preponderent pozitivistă. Şi tocmai aici apare efectul de bumerang: modernismul a încercat să elimine din conştiinţa omului tradiţia instituţională creştină, locul acesteia fiind ocupat de ezoterism. Adepţii ezoterismului de azi, asemenea celor ai romantismului de odinioară, îşi motivează opţiunea nostalgică în căutarea şi exprimarea propriei libertăţi. Cu toate acestea, izolarea omului de azi, inclusiv în plan religios, nu aduce neapărat libertate individuală, cât mai degrabă o înrobire a propriei persoane.