Fă-ne, Doamne, ai Tăi!

În duminica a şaptea după Paşti se citeşte pericopa cunoscută sub numele de „Rugăciunea lui Iisus“, extrasă din capitolul al şaptesprezecilea al Evangheliei după Ioan. Ea poate fi numită şi Evanghelia cunoaşterii lui Dumnezeu, ca singură cale spre vieţuirea în veşnicie, căci în versetul 3 ni se spune că „aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“.

Desigur, episodul din Grădina Ghetsimani este cutremurător: Hristos Se roagă Tatălui Ceresc şi mărturiseşte că a împlinit lucrarea jertfelnică a mântuirii, întocmai precum I S-a dat Lui de către Părintele veacurilor. Ne uimeşte şi ne responsabilizează, însă, rugăciunea pentru cei ai Lui, pentru apostoli, ucenici şi pentru toţi cei care arată apartenenţa la învăţătura şi, mai ales, lucrarea smerită şi plină de iubire faţă de semeni.

Spuneam mai sus că pentru a dobândi bunul vieţii fără de sfârşit, Mântuitorul ne arată că avem o singură oportunitate: cunoaşterea Lui. Şi cine este El? Este singurul Dumnezeu adevărat. Concluzia firească este că mai sunt şi alţi dumnezei. Care ar fi aceia şi cum îi putem deosebi de Dumnezeul cel adevărat?

Noi ştim că Dumnezeul cerului şi al pământului, Creatorul nostru, al tuturor, ne-a dăruit nu doar viaţa, ci şi bunul suprem al vieţii - libertatea. Deci, putem recunoaşte mâna Lui în viaţa noastră şi în rânduiala lumii, după desfăşurarea firească, liniştită şi fără tumult a lucrurilor. Şi dacă ultimii trei determinanţi vin se par în contradicţie cu ceea ce trăim astăzi înseamnă că, da, viaţa noastră nu este în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Adică, nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Şi, iarăşi o concluzie logică, nu putem fi între cei ce câştigă viaţa veşnică. Cine sunt ceilalţi dumnezei? Patimile noastre, obişnuinţele noastre, plăcerile noastre egoiste, însingurarea, nepăsarea de cei din jur şi multe altele sunt doar câteva exemple.

Fără doar şi poate, noi nu putem schimba de unii singuri contextul lumii moderne. Neîndoios, tulburarea ei nu poate fi astâmpărată de fragilitatea fiinţei noastre. Dar asta nu înseamnă că suntem lipsiţi de speranţă. Prezent săptămâna trecută la hramul unui biserici care avea părticele din moaştele ocrotitorului său, am stat de vorbă cu câţiva oameni ce aşteptau să se închine şi să sărute sfintele relicve. Toţi aşteptau ceva, toţi sperau câte ceva. Un răspuns venit din partea unui tânăr bătut de soare şi mângâiat de bucuria praznicului s-a evidenţiat între celelalte. Mi-a spus că moaştele nu sunt doar izvoare de har dumnezeiesc, nu doar bucăţi de cer lăsate pentru a ne spune păsurile în faţa lor, ci şi prilejuri de întâlnire cu Dumnezeu. Mi-am dat seama că omul acela Îl cunoştea pe Dumnezeu şi se bucura de sărbătoarea bisericii ca de un timp preţios şi unic, de pregustare al altui timp, şi mai preţios, dar veşnic: comuniunea cu Dumnezeu şi sfinţii Săi în împărăţia cerurilor. Acel om şi mulţi alţii ca el sunt cei la care Mântuitorul se referă atunci când spune „cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis“ (v. 8).

Această cunoaştere a lui Dumnezeu ne-a fost exemplificată în toate duminicile de după sărbătoarea Învierii Domnului: Toma L-a cunoscut pe Învăţătorul Său şi L-a recunoscut ca Domn şi Dumnezeu, mironosiţele au cunoscut şi au experiat bucuria prezenţei lui Hristos Cel înviat, slăbănogul a cunoscut puterea tămăduitoare a Mântuitorului, samarineanca a aflat învăţătura desăvârşită ce are drept fundament închinarea în duh şi adevăr, iar orbul din naştere a văzut Lumina cea adevărată deodată cu lumina ochilor săi. Acum, suntem invitaţi la o descoperire mai profundă, mai adâncă: pe Dumnezeu Îl putem descoperi, într-adevăr, în împrejurările concrete ale vieţii, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, dar nu trebuie să ne limităm la ea. Cercetarea Sfintelor Scripturi, căutarea bogăţiei de sfaturi ale părinţilor Bisericii, conştientizarea statutului de creştin şi responsabilizarea noastră ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, toate acestea ne-ar ajuta să putem spune că suntem ai Lui. Pentru că ruga Mântuitorului din Ghetsimani îi vizează pe ai Lui. Dar nu cu un sens restrictiv sau egoist, ci în sensul de păzire a celor care doresc să fie ai Lui. Prin fire, prin venirea noastră în lume, noi suntem ai Lui. Treptat, ne depărtăm de El şi ne alipim de lume. Dar nu lumea păzită şi binecuvântată de Dumnezeu, ci o lume a noastră, de data asta în sens restrictiv şi egoist, în care nu lăsăm fisuri, şanse pentru razele harului lui Dumnezeu. S-ar părea că ne construim lumi perfecte, precum nişte globuri de cristal, în care ducem o viaţă după pofta noastră. Mă tem, însă, ca nu cumva globuleţul nostru să fie doar piesă kitsch, lipsită de valoare şi de rezistenţă, capabilă să se spargă la prima cădere. Şi-atunci, ne gândim firesc: Ce-ar fi să căutăm mai bine doar cunoaşterea lui Dumnezeu, prin toate mijloacele dăruite tot de El, şi, în loc de vieţuirea într-un glob, să preferăm să stăm descoperiţi în ploaia harului Său?