Facă-se voia ta!

În ultima duminică a lunii septembrie, a XVIII-a după Rusalii, credincioşii participanţi la Sfânta Liturghie au avut ocazia să reasculte una dintre pericopele foarte cunoscute ale Sfintei Scripturi, şi anume textul ce relatează pescuirea minunată, eveniment săvârşit prin puterea Domnului Hristos pe lacul Ghenizaretului.

Cortina se ridică înfăţişându-ne mai mulţi pescari, obosiţi după o noapte în care, fără succes, încercaseră să prindă peşte pentru ei şi familiile lor. Mântuitorul, aflat providenţial aproape de bieţii pescari, ucenicii Săi de mai târziu, îi îndeamnă să mai încerce, să nu se lase bătuţi. Nu este un sfat care închipuie un fals optimism, ci o povaţă părintească precisă: „Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi“ (v. 4). Fără să aibă experienţa de pescar a lui Simon-Petru, Hristos îi recomandă concret cum să facă. Dar iată că El primeşte şi o replică. Acum, în postura lui Petru încercând să fim, probabil că toţi am fi cârtit, am fi zis: „cum, eu, profesionist, să ascult de Unul Care nu a pescuit niciodată?“. Este într-o măsură îndreptăţit cuvântul lui Petru, deci, dacă stăm să ne gândim la firea slăbită de mândrie a omului. „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele“ (v. 5). Nu trebuie să scăpăm din vedere că, deşi în sinea lui este convins că nu are şanse să prindă ceva (poate mai avusese zile de acest gen sau poate era sigur că făcuse tot ceea ce era omeneşte posibil să umple mrejele), Petru ascultă porunca şi mai aruncă o dată pânza dătătoare de hrană. Şi, surpriză mare! Dar o uimire pe care o ştim atât de bine, care ne este atât de dragă. Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, când ne ajuţi să le vedem! Iată cum, alergând să-şi potolească foamea, pescarii nu au prins doar o mână de peştişori, ci „mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele“ (v. 6). Ba, mai mult, „au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde“ (v. 7). Nu-i aşa că vă vin lacrimi în ochi gândindu-vă la emoţia care trebuie să-i fi cuprins pe sărmanii apostoli în ziua aceea? Sau poate că noi înşine avem în trecutul nostru „pescuiri minunate“ în care am fost martorii şi beneficiarii milei lui Dumnezeu. Îl înţelegem pe Petru, ne este chiar foarte drag când, căzut în genunchi, îi spune Învăţătorului lumii „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“ (v. 8). Modelul omului care îşi dă seama cât de slab, nevrednic, necredincios este în comparaţie cu darurile primite de la Dumnezeu. De fapt, Petru nu vrea să Îl gonească pe Domnul, ci Îl roagă să rămână şi să se împărtăşească de prezenţa Lui. Paradoxul strigătului lui Simon este expresia unei sincerităţi şi al unei conştiinţe limpezi. Pentru că limpede a devenit atunci pentru Petru şi pentru ceilalţi care erau cu el că Învăţătorul lor nu era doar un rabin, un profet oarecare, ci era Omul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi. Şi s-au temut toţi de această concluzie: „Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră“ (v. 9). Dar era o teamă dorită de noi toţi, o evlavie, căci pericopa se încheie relatându-ni-se ce au făcut acei pescari: „trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“ (v. 11).

După citirea acestei pericope, rămânem doar cu împărtăşirea emoţiilor apostolilor? Credem că nu. Căci sunt câteva lucruri pe care trebuie să le subliniem.

Mai întâi, faptul că, indiferent cât s-au chinuit ei, nu au avut nici un rezultat. De-abia după ce au primit o binecuvântare, un sfat dumnezeiesc, dorinţa li s-a realizat, într-o măsură mult mai mare decât îşi puteau ei imagina. Căci în viaţă primim ce avem nevoie nu după măsura străduinţelor noastre, ci după felul în care ne punem nădejdea în harul lui Dumnezeu şi în puterea Sa.

Apoi, atunci când vrei să ai roade, trebuie să mergi spre locul cel mai adânc, să cercetezi, să te deschizi infinităţii harului divin, să nu pui limită binecuvântării Lui. Să îţi doreşti ca viaţa ta să fie prilej de arătare a miracolelor divine. Aşa i-a spus Domnul lui Petru, „mână la adânc“, adică asumă-ţi o încercare dificilă, încearcă, nu te da bătut.

Şi, în sfârşit, mai este ceva legat de condiţia generală a împlinirii unui miracol. Petru a privit totul cu scepticism, dar până la urmă s-a lăsat în voia Lui Iisus. Aceasta a fost cheia izbânzii pe lacul Ghenizaretului, ascultarea de porunca divină. Mai departe ştim ce a urmat. Întrebarea este: Cât de dispuşi suntem să facem în viaţă ce vrea Dumnezeu şi nu ce vrem noi? Să trăim după cuvântul Lui şi nu al nostru?