Falsa dilemă a protecţiei sociale

În Finlanda se discută zilele acestea despre legea venitului minim garantat. Urmând modelul mai multor ţări europene, parlamentarii finlandezi au introdus un proiect de lege prin care vor să acorde persoanelor cu venituri foarte mici o sumă de bani care să le asigure o existenţă decentă. Spre deosebire de România însă, unde o lege asemănătoare a trecut prin parlament fără prea mari dezbateri, în Finlanda, dezbaterile sunt în toi, opunând două viziuni: cei care susţin că măsura este corectă şi va reduce sărăcia şi cei care spun că măsura este incorectă şi va încuraja lenea şi pe termen lung sărăcia.

Cine are dreptate, este venitul minim garantat o formă de protecţie socială care ne salvează de sărăcie sau, din contră, este o măsură care încurajează sărăcia? Această dezbatere este la fel de relevantă pentru Finlanda cum este pentru România sau pentru orice alt stat modern care doreşte simultan să împace două deziderate aparent contradictorii, bunăstarea şi egalitatea.

Speculaţiile teoretice pe această temă sunt numeroase şi găsim multe modele de distribuţie a veniturilor care să încerce să rezolve această dilemă. Interesantă însă este chestiunea practică, pentru aceasta putem să ne uităm la cazul României. În ultima vreme, pe fondul crizei veniturilor bugetare, statul român a pornit o campanie de reevaluare a ajutoarelor sociale pe care le oferea cu generozitate. Mă refer nu la cuantumul lor, de altfel derizoriu, cât la numărul foarte mare de persoane care beneficiau de ele. În urma anchetelor sociale, s-a descoperit că aproape jumătate din cei care beneficiau de aceste ajutoare nu erau de fapt îndreptăţiţi să beneficieze conform criteriilor din lege. Ca urmare, statul a întrerupt plata acestor ajutoare şi se pare că îi va acţiona în justiţie pe cei vinovaţi pentru recuperarea prejudiciului. Dar cine sunt cei vinovaţi: cei care au primit fraudulos ajutorul, sau şi cei care au acordat ajutorul, sau, şi mai complicat, cei care au votat o lege prin care a fost posibilă o asemenea fraudă uriaşă?

Legea incriminează doar primele categorii, dar responsabilitatea morală aparţine tuturor, adică şi celor care au dat o asemenea lege şi nu s-au gândit că ea va genera exact acest tip de comportament iresponsabil. La fel cum facilităţile oferite cu intenţii lăudabile revoluţionarilor sau persoanelor cu handicap au sfârşit prin a îmbogăţi diverşi interlopi sau afacerişti veroşi, şi legea ajutorului social a făcut acelaşi lucru. Aici nu e vorba doar de incompetenţa sau reaua-voinţă a celor care au aplicat legea, ci de felul în care este pusă problema ajutorului oferit de stat celor care au nevoie de el.

Acest ajutor nu este un act mecanico-administrativ prin care categorii întregi de oameni primesc mai mult sau mai puţin automat nişte bani sau nişte facilităţi, de multe ori legate tot de bani. Orice ajutor de acest fel va sfârşi prin a genera dependenţă, lipsă de iniţiativă, tentative de fraudă şi, în final, îşi va rata scopul iniţial, provocând o stare de sărăcie şi indiferenţă mai mare decât dacă nu ar fi fost acordat deloc. Pentru că banii singuri nu rezolvă problemele sociale, cum greşit cred cei care vor să facă binele, dar doar pe jumătate.

O protecţie socială redusă doar la redistribuirea de fonduri nu va aduce niciodată o îmbunătăţire reală a situaţiei pentru că nu reuşeşte să creeze acea solidaritate umană prin care te simţi în siguranţă chiar dacă acum nu ai resurse materiale, dar ai alături familie, prieteni, oameni care te iubesc şi care te ajută. Statul nu poate oferi acest tip de protecţie în care fiecare parte este responsabilizată. Adevărata protecţie socială este cea făcută nu impersonal şi administrativ, ci la nivelul comunităţii, stimulând iniţiativele născute din interiorul comunităţilor, care cunosc mai bine situaţia celor ce se află în reală nevoie. Statul poate acorda bani şi facilităţi fiscale, dar nu direct, ci prin intermediul unor oameni dedicaţi, care să facă acest lucru cu dragoste şi responsabilitate. În acest fel ieşim din falsa dilemă a acordării sau neacordării protecţiei sociale, prin dezautomatizarea sistemului, prin însufleţirea lui cu oameni reali care să ajute alţi oameni reali, nu ca o simplă slujbă, ci ca o chemare şi o vocaţie.