Falsa religie a muzicii rock

Încercând să desluşim tainele muzicii, de la începuturile ei până astăzi, constatăm că pe parcursul istoriei culturii, mai întotdeauna, aceasta s-a intersectat cu religia, şi a rămas în legătură cu ea. Platon însuşi îi privea pe zei, nici mai mult nici mai puţin, decât ca pe nişte „subiecte ale artei muzicii“. Prin aceasta, el conferea muzicii un caracter religios. În permanenţă, acest fapt a fost corelat cu năzuinţa după noi experienţe spirituale. Fireşte, aici este inclusă şi muzica altor spaţii culturale, din afara celor socotite consacrate. Este vorba de năzuinţa culturilor după înţelesul şi semnificaţia primordială a muzicii. P. M. Hamel, un bun cunoscător al fenomenului muzical şi al istoriei lui, subliniază următorul lucru: „În toate culturile universale de odinioară, muzica s-a aflat în slujba ritualului, a serviciului divin, a stimulării conştiinţei, pe scurt, în slujba celei mai profunde experienţe umane, a tuturor indivizilor. De aceea, şi mai ales astăzi, e nevoie de o muzică care poate conduce şi stimula conştiinţa omului spre o anume deprofanizare … şi reintegrarea omului în aceeaşi comunitate. Culturile Extremului Orient posedă încă această cunoaştere a unei muzici primordiale, colective, care ignoră clasele sociale, pe care occidentalii o regăsesc în cadrul anumitor psihotehnici orientale.“

Totuşi, muzica predominantă astăzi, mai ales în rândul unor tineri, nu mai e muzica religioasă de odinioară, care era ascultată în cadrul tuturor ritualurilor de cult. Tot mai frecvent pot fi văzuţi tineri pe stradă, în mijloacele de transport în comun sau chiar în şcoli, purtând în urechi fire care îi pun în legătură cu universul muzical, şi nu numai, în care se regăsesc pe ei înşişi. D. Hartwich-Wiechell este de părere că, în acest fel, respectivul tânăr îşi exprimă protestul faţă de cultura adulţilor, aflându-şi totodată un anume refugiu, în care poate savura propriile necesităţi religioase, sociale etc. De altfel, conducătorul auto-intitulatei „Biserici Rockân Roll“ din California, Joel Agnew, afirma nu mai departe decât în 1980 că rockân roll-ul ar fi fost dintotdeauna o religie alternativă la „toate celelalte mizerii“.

Rock-ul este „o religie deplină, având o liturghie schimonosită“

Originile muzicii rock se află în afara Europei, fiind legate de religiozitatea africană, atunci când e vorba de rock-ul mai dur (hard-rock), sau de hinduism, când avem de a face cu un rock mai melodios (soft-rock). Hard-rock-ul de sorginte africană, de altfel cel mai popularizat, se caracterizează printr-o ritmicitate şi dinamică a trupului, necunoscute tradiţiei muzicale europene. Substanţa acestei muzici, de o factură extatică, ne aminteşte de implorarea magică a zeilor. În timpul extazului are loc identificarea africanului cu divinitatea. În afara mişcărilor rituale din timpul dansului, tot de extaz ţin strigătul şi tropăitul picioarelor. De asemenea, acest extaz presupune consacrarea proprie zeilor, respectiv abandonul propriei persoane şi deconectarea propriei raţiuni. „Semnalele acustice nu sunt receptate… cu ajutorul minţii, ci cu ajutorul abdomenului, sau mai precis: cu ajutorul centrului inconştientului uman… Sincopa nu provine dintr-o sursă conştientă, ci dintr-una magică“ (P. M. Hamel, Durch Musik zum Selbst).

Iată aici o dovadă clară a legăturii directe dintre rock şi rădăcinile sale religioase, mai precis pseudoreligioase, pentru că ritmul acela trepidant, pe care îl impune, trezeşte şi stimulează în acelaşi timp conştiinţa magică a participanţilor. Acest lucru este confirmat de ceea ce se întâmplă în cadrul concertelor rock. Acolo, o masă mare de tineri îşi bălăbăneşte braţele extatic, tropăie din picioare şi izbucneşte în strigăte pe măsură. Trăirea extatică comună uniformizează masa participanţilor într-o ordine aproape demonică. Un fost cântăreţ de muzică rock, Bob Larson, vede, tocmai de aceea, în muzica rock „o religie deplină, având o liturghie schimonosită şi răzgâiată“, care este expresia unui atac eshatologic, al lui satan, asupra tinerilor.

Cei din Beatles se credeau la fel de „geniali“ ca Hristos

Nu este de mirare faptul că această muzică, adusă în America de sclavii negri din Africa, avea să devină un mijloc de propagare a satanismului în întreaga lume. Aşa se face că religiozitatea magico-cultică africană, prin formaţii rock precum Rolling Stones, Black Sabbath etc., se face nu doar purtătoare şi promovatoare a cultului satanist, ci şi o mişcare contrapusă tuturor valorilor tradiţionale, dar în special celor creştine.

Într-un interviu acordat în anul 1987, cântăreaţa de muzică rock Nina Hagen, într-un exces de paranoia, declara: „Eu sunt canalul lui Dumnezeu“, comparând sistemul actual, cu tot ceea ce poate fi mai vulgar pe această lume. Hârtia însăşi nu suportă cuvintele folosite de cântăreaţă. „Lumea“, spunea ea mai departe, „are nevoie de extaz. Acest lucru l-a înţeles Însuşi Iisus. Prin aceasta, mă simt foarte apropiată de El sufleteşte. Am fost şi eu atunci acolo şi îţi pot spune că a făcut lucrurile cele mai zăpăcite. A fost o excursie absolut fantastică. Atunci când Nina Hagen face turul Europei, se întâmplă acelaşi lucru. Acolo există fani, care stau în fiecare oraş în faţa halei; ei sunt prietenii mei …, pentru că mă iubesc“.

Dacă Nina Hagen se consideră „canalul lui Dumnezeu“ şi se aşază pe acelaşi plan cu Iisus Hristos, dacă membrii formaţiei Beatles credeau că sunt la fel de „geniali“ ca Hristos, socotindu-se mai populari decât El, membrii formaţiei Rolling Stones s-au perceput, în schimb, ca întruchipări a ceea ce este satanic. De pildă, pe discul de platină, intitulat „Their Satanic Majesties Request“, sunt reprezentaţi ca vrăjitoare cu chip de bărbaţi. Tot la fel, Ozzy Osbourne este numit în cercul prietenilor săi „iubitul lui Lucifer“. Având în vedere doar aceste câteva exemple ale scenei muzicii rock, constatăm faptul că multe aşa-numite staruri au un limbaj şi un mesaj clar anticreştin, răspândite în toată lumea prin intermediul limbii engleze şi tehnicilor mass-media aferente. Mai mult decât atât, mulţi dintre cântăreţi apelează la alcool şi droguri, pentru a fi pe aceeaşi lungime de undă cu proprii fani sau proprii fani cu ei. De fapt, şi unii şi alţii nu sunt altceva decât victime ale propriilor iluzii. T. Kneif, de pildă, ne prezintă o impresionantă listă a victimelor, dintr-o parte sau alta, care au decedat la o vârstă tânără.

Din această perspectivă, e limpede că nu poţi fi în acelaşi timp „fan“ al unor asemenea „staruri“ rock şi creştin. Sună trist, dar cu totul real, şi anume că adevărul în Hristos presupune o delimitare clară, în genul deloc exclusivist: încearcă să te apropii de Hristos! Lucrul acesta este cu atât mai important pentru pedagogia religioasă creştină, dacă ţinem seama de ceea ce ne recomandă Sf. Ap. Pavel: „Staţi, deci, tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei“ (Gal. 5, 1).