Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Fântâna tuturor
La petrecerea oferită de stăpânul unui ţinut în castelul său au fost invitaţi toţi supuşii. Fiecare om era chemat să vină la ospăţul dat de stăpân la aniversarea a douăzeci de ani de domnie. Stăpânul a cerut însă, la rându-i, tuturor celor veniţi să-i dea o mână de ajutor. Cei care participau la masă erau rugaţi să aducă nişte apă ca să umple fântâna din curtea castelului, fântână care secase…
Tot ţinutul a ajuns să fie cuprins de freamăt şi de zbucium. Unii ziceau: „Vai! Stăpânul tot tiran a rămas. Nu are destule slugi ca să-i poată umple fântâna? Eu îi voi duce doar o ulcică cu apă! E suficient“. „Iar eu, doar un degetar“, adăugă în râs cineva mai şugubăţ.
Alţii, din contră, ziceau: „Regele nostru a fost mereu bun şi milostiv! De aceea eu voi duce la palat un butoiaş cu apă“. Între supuşi erau unii mai săraci care nu aveau fântâna lor de unde să ia apă, aşa că s-au dus departe la un râu ca să împlinească rugămintea regelui. Ei nu aveau butoaie, ci au adus apă cu cobiliţele lor, în spinare.
În dimineaţa petrecerii, pe drumul care urca spre castel se putea vedea un straniu alai. Cei mai bogaţi dintre supuşi, cu cai înhămaţi la căruţele lor, veneau cu butoaie mari. Alţii, mai puţin avuţi, dar cu inimă largă, gâfâiau cărând vedre pline cu apă. Alţii, privind cu uimire la tovarăşii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă. Alaiul intră astfel în curtea de la castel. Fiecare goli apa adusă în puţ, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie spre sala unde avea loc ospăţul.
Mâncăruri alese, dansuri şi cântece se înlănţuiau fără încetare. Dar de pe mesele de la castel lipsea ceea ce tocmai supuşilor li se ceruse. Apa. Lumea era însetată şi nemulţumirea creştea. Cum, ne-a chemat la masă şi nici apă nu primim? mormăiră unii supăraţi şi dezamăgiţi de neglijenţa regelui, în timp ce altora le fusese de ajuns petrecerea la care luaseră parte. „A, da. Am uitat, spuse regele cu înţeles. Fiecare să meargă în curte, la fântână, cu cana pe care o are în faţă, pe masă. Vasul fiecăruia va fi umplut cu câtă apă are nevoie“. La cuvântul regelui mulţi lăsară capul în piept de ruşine, alţii izbucniră de mânie, iar alţii se bucurară.
Primii erau cei care în batjocură veniseră doar cu o ceaşcă sau un degetar de apă. Cei cu butoaiele erau cam nemulţumiţi. Ultimii erau săracii care căraseră apă de la râu în găleţi. Aduseseră mai mult decât primiseră la masă, dar nu cârteau, dimpotrivă, erau bucuroşi. Stăpânul le dăduse o lecţie tuturor celor din ţinutul lui. Toţi puteau să bea din fântâna regelui pe săturate. Deşi unii au adus mai puţin, alţii mai mult, după posibilităţi, toţi au primit apă în părţi egale.
Egoismul nu a făcut bine niciodată cuiva. Egoistul se crede centrul universului. Totul trebuie să graviteze în jurul lui, când vrea el, cum vrea el. Pentru un egoist, ceilalţi nu pot trăi cum vor ei, ci cum vrea el. Fără să se gândească la ceilalţi, nu îi poate înţelege. Nu-i poate înţelege fiindcă poate au alte dorinţe, alte nevoi.
Cu toţii vrem să existăm, vrem să fim acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem. Vrem să fim respectaţi în complexitatea fiinţei noastre, dar egoistul nu este capabil să facă asta. De aceea comuniunea, spiritul de întrajutorare şi respectul faţă de ceilalţi sunt valorile care ne păstrează omenia. (Augustin Păunoiu)
.jpg)
