Faptele bune și darul milostivirii dumnezeiești

Cei care vin la biserică aud în ectenie, la toate rânduielile de cult, mai cu seamă la Sfânta Liturghie, o cerere pe lângă care, adeseori, trecem cu foarte multă grabă: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem”. Este una dintre cererile esențiale cu care ne întâlnim permanent în drumul rugăciunii, atât în sfântul locaş, cât şi la casele noastre, întrucât oamenii cu adevărat înţelepţi se gândesc la Ziua cea Înfricoşătoare a Judecăţii, care este cel mai important moment al vieţii noastre. Grăbiţi cum suntem şi preocupaţi de lucruri mici, nu gândim aproape deloc la momentul care încununează viaţa noastră, Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Evanghelia Duminicii „Înfricoşătoarei Judecăţi” marchează o perioadă specială din anul bisericesc. Din ziua imediat următoare, vreme de opt săptămâni, până la marea sărbătoare a Sfintelor Paşti, nu mai consumăm carne.

În această duminică, Sfântul Evanghelist Matei ne amintește de faptul că toți vom fi judecaţi, Hristos Domnul fiind singurul care poate face asta, nicidecum altcineva.

Privind împrejurul nostru, ne facem păreri cu ușurință despre ceilalți pe care îi cunoaştem sau nu, pe care i-am văzut sau auzit făcând anumite declaraţii, despre care am aflat doar prin mijloacele moderne de comunicare. Suntem tentați să-i osândim fără a ne judeca vreodată pe noi şi fără a recunoaște starea în care ne aflăm, negândindu-ne că vom răspunde înaintea Dreptului Judecător doar pentru faptele noastre, nu pentru ale altora.

Sfinții Părinţi ne-au învăţat: „Trebuie să fim preocupaţi doar de propriile noastre fapte. Dacă se pot îndrepta, trebuie să le îndreptăm, iar îndreptarea faptelor noastre trebuie să fie făcută doar în raport cu Dumnezeu, nicidecum în raport cu oamenii, întrucât pocăinţa de ochii oamenilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu.”

În Simbolul de credinţă mărturisim că Mântuitorul va veni din nou întru Slavă, ca să judece viii şi morţii, iar Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

A doua Lui venire, numită şi „Parusia”, va rândui neamurile, după cum auzim în Evanghelia Sfântului Matei: Unele de-a dreapta şi altele de-a stânga.

Acest moment al Judecăţii celei din urmă sau al Judecăţii celei drepte şi înfricoşătoare trebuie să constituie principala preocupare a fiilor Bisericii. Înainte însă de această Judecată pe care o aşteptăm şi în care mulţi dintre oamenii umili, oropsiţi şi nedreptăţiţi îşi pun mare încredere pentru încununarea vieţii lor, ne mai întâlnim cu alte feluri de judecată, și anume cu o judecată a conştiinţei, a cugetului pentru cei care se gândesc cu adevărat la întâlnirea lor cu Dumnezeu. Apoi este, după cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, o judecată a rugăciunii, pentru că rugăciunea este judecător şi scaun de judecată până la Judecata care va urma să vină. Un om care se roagă mult ştie dacă a reuşit să-şi depăşească limitele ori să treacă peste nimicniciile care îl preocupă şi dacă este mai aproape de Dumnezeu sau a rămas departe de El. Rugăciunea îl ajută să se îndrepte, dacă încă nu se află pe calea către Împărăție.

Mai este apoi o judecată a inimii. În chip profund reliefează Sfântul Marcu Ascetul despre ea: „Nu trebuie să ascultăm de inima noastră până când nu am dezrădăcinat din ea patimile care o împresoară, pentru că ceea ce avem înăuntru, aceea punem şi înainte”. Dacă inima este cuprinsă încă de întuneric şi de patimi, nu poate să țintească spre virtute, aşa după cum fântâna cu apă amară nu poate oferi apă bună pentru cei care se opresc în preajma ei.

Sunt multe feluri de judecată la care putem apela şi, mai ales, la judecata duhovnicului. Mulţi oameni îşi pun mare nădejde în rugăciunea şi cuvintele duhovnicului, ţinându-le ca dreptar, neabătându-se de la sfatul acestuia. Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa Pământului”. Dacă sunt duhovnici buni şi dacă se întâlnesc penitenţi buni, atunci lumea se poate schimba în bine. Sunt aşadar speranţe...

Judecata Înfricoşătoare este cea care va trebui să ne preocupe mai mult în cazul în care până în prezent nu i-am acordat locul cuvenit în viaţa, gândirea şi făptuirea noastră.

Unde va fi această Judecată din urmă? Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Tesaloniceni, ne spune că ea va fi în văzduh, între Cer şi Pământ, acolo unde se vor aduna toate neamurile, iar profetul Iezechiel afirmă că Judecata va fi în apropierea Ierusalimului, în Valea Iosafat sau a Chedronului, care reprezintă lumea întreagă. Atunci vor ieşi toţi din morminte, chiar și cei de demult, și îşi vor îmbrăca oasele lor cu trupuri, după cum ne spun profeţii Vechiului Testament. Oasele vor înflori, ne spune prorocul Isaia, şi vor veni împreună cu trupurile lor la Judecată.

Sfinții Părinţi ne îndeamnă să mergem la morminte, să vedem frumuseţea făpturii, adică slava oamenilor, unde, după puţin timp de la moarte, nu-i mai deosebim pe împăraţi de cei săraci, nici pe cei care s-au bucurat de slavă, de cinste multă în lumea aceasta faţă de cei desconsideraţi, care au trecut neobservaţi în drumul lor prin viaţă.

Mântuitorul a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viața pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). Sfântul Evanghelist Matei precizează că Judecătorul cel Drept va despărți neamurile precum desparte păstorul oile de capre, va pune oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga. Aici este evidențiată realitatea inefabilă a Judecății că, oricât am încerca, nu putem scăpa de ea. Cei osândiţi şi blestemaţi pentru faptul că nu s-au îngrijit de fraţii preamici ai Mântuitorului, nici nu au oferit hrană, apă, nici haine celor goi, ori cercetare celor bolnavi și întemniţaţi, vor merge la osânda veşnică, iar ceilalţi la bucurie negrăită.

Mântuitorul Hristos pune accentul pe dragostea faţă de aproapele, iar criteriul Judecăţii va fi tocmai iubirea sau neiubirea acestuia, slujirea sau respingerea lui şi nimeni dintre noi, oricât am fi de sărmani și împre­surați în viaţă cu griji, nevoi şi lipsuri, nu poate spune că nu a avut de oferit, măcar de câteva ori, o bucată de pâine celor flămânzi, un pahar cu apă celor însetaţi sau haine celor săraci. Nimeni dintre noi nu se poate scuza pentru indiferența de a nu vizita (ajuta) un bolnav care nu îi cerea nimic decât faptul că aștepta cumva o fărâmă de comuniune și iubire.

Nimeni nu se poate scuza în faţa Dreptului Judecător de neîndeplinirea celor amintite în Evanghelia de astăzi.

Hotărârea Judecătorului celui Drept este înfricoşătoare, întrucât este finală. Cei care nu au avut milă nu vor afla milă în ziua aceea, mergând la chinurile veşnice, iar cei cu inimă bună care au privit către aproapele lor vor primi bucurie veşnică, adică răsplată binemeritată de la Împăratul Cel fără de moarte.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că, atunci când se va sfârşi viaţa noastră, nu ne vom mai putea lupta, nu vom mai putea intra pe stadion (în arene) pentru a ne întrece şi a primi cununa, întrucât viața este perioada luptei, iar dincolo este vremea răsplătirii celei drepte. Timpul de acum este al pocăinţei şi al faptelor bune, timpul de dincolo este timpul Judecăţii. Timpul de acum este osteneală, iar timpul de dincolo este timpul de odihnă, bucurie și răsplată. Mulţi oameni dintre noi se scuză spunând că Îl iubesc pe Dumnezeu, Îl caută și se roagă Lui, dar pe aproapele nu reușesc să-l iubească sau să-l ajute. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că omul care mărturiseşte că pe fratele său îl urăşte, iar pe Dumnezeu Îl iubeşte, mincinos este (cf. I Ioan, 4, 20).

Evanghelia arată în cuvinte clare cum să ne schimbăm felul de a fi în această perioadă de întâmpinare a marii sărbători a Învierii Domnului. Nu înseamnă că doar în timpul Păresimilor trebuie să arătăm atenţie şi iubire faţă de ceilalţi, ci permanent. Cuvintele din Capitolul 20 al cărţii „Apocalipsa” ne spun: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor” (Apocalipsa 20, 12) şi „Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20, 15). Vedem din acestea că trebuie să ne străduim ca faptele bune să fie consistente, făcute din toată inima. Când ele lipsesc, nu ne vom bucura de starea celor aleşi din Împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă vom dobândi virtutea nejudecării aproapelui şi dacă vom privi către cei cu adevărat săraci, care nu au o bucată de pâine, nici apă, nici haine, care sunt singuri în suferinţă şi în temniţă, atunci Dumnezeu îşi va face milă cu noi. La Judecata de pe urmă, Domnul nu va dărui milă celor care nu au arătat milă în lumea aceasta.