Faptul divers, „tras la xerox“ de dom' profesor, la ore de maximă audienţă

Principala acuzaţie adusă învăţământului românesc se referă la faptul că programa şcolară mizează pe cantitatea şi nu pe calitatea informaţiei predate

Despre starea învăţământului românesc se vorbeşte, de cele mai multe ori, în contradictoriu, de la Revoluţie încoace. De o parte a „baricadei“, de află cei care consideră că avem un învăţământ care încurajează performanţa, dovadă fiind rezultatele excepţionale ale elevilor şi studenţilor români la olimpiadele internaţionale la matematică, fizică, informatică etc. De cealaltă parte, îi găsim pe cei care critică modul în care se desfăşoară învăţământul în România, axat pe memorare şi reproducere de cifre şi citate şi mai puţin pe dezvoltarea unei gândiri creative, capabile să se adapteze la cerinţele pieţei muncii actuale.

De aci încolo apar tot felul de acuzaţii la adresa învăţământului românesc. Că nu este performant la nivelul cerinţelor europene, deşi nu am auzit să fi apărut mari probleme de adaptare a învăţământului universitar românesc, de exemplu, la liniile de acţiune definite de „Procesul Bologna“, care în final, urmăreşte recunoaşterea reciprocă a diplomelor universitare în spaţiul european. Apar acuzaţii că s-a format, la nivelul întregii ţări, o adevărată „mafie a meditaţiilor“, afirmaţie care, deocamdată, circulă la nivel de folclor printre părinţii elevilor. La urma urmei, ce l-ar fi împiedicat pe un părinte care şi-ar fi văzut copilul cu studiile încheiate să demaşte această „mafie“ rapace?

Principala acuzaţie adusă învăţământului românesc se referă la faptul că programa şcolară mizează pe cantitatea şi nu pe calitatea informaţiei predate, că se urmăreşte doar „doparea“ elevului cu cât mai multe date, cele mai multe lipsite de finalitate practică, mai ales în perspectiva practicării unei meserii. În viziunea unor asemenea critici, disciplinele umaniste ar trebui scoase din programa şcolară, pentru că nu aduc „foloase imediate“ unui şofer de camion, programator de computer, fabricant de cărămizi, inginer ş.a.m.d. Uneori, se face o voită confuzie între disciplinele de cultură generală studiate în liceu (inclusiv literatura, filosofia şi teologia) şi cele necesare formării profesionale. Iar de aici şi până la acuzaţii în bloc privind calitatea învăţământului nu este decât un pas foarte mic.

Desigur, există câte puţin din cele spuse de criticii stării actuale a învăţământului românesc, dar nu la o cotă a dezastrului generalizat. Sunt cazuri de elevi favorizaţi de unii dascăli, pentru că sunt „meditaţi“ de aceiaşi, există cazuri de fraudare a examenelor de admitere la liceu sau de bacalaureat, există cazuri de elevi lăsaţi să copieze la tezele scrise sau notaţi mai mult decât merită la corectare. Acestea nu afectează imaginea de ansamblu decât la nivel de fapt divers, bun de relatat într-un buletin de ştiri, la o televiziune.

Tot la „fapt divers“ putem încadra şi marea „dezvăluire“ a unui profesor bucureştean, aflat într-o comisie de corectare a tezelor de la prima probă scrisă de bacalaureat - literatura română. Acesta a făcut în ziua de sâmbătă, 28 iunie, un adevărat tur de forţă pe la toate televiziunile, relatând în cadrul buletinelor de ştiri cum a descoperit că tezele pe care le primise spre corectare sunt „trase la xerox“, sugerând prin aceasta că examenul este viciat şi trebuie, eventual, reluat. Bineînţeles, profesorul respectiv nu ar fi fost invitat de nici o televiziune, dacă acesta nu s-ar fi recomandat ca fiind preşedintele Agenţiei de Evaluare şi Asigurare a Calităţii Educaţiei (AEACE), o asociaţie nonguvernamentală care are ca principal scop „evaluarea şi asigurarea calităţii în educaţie şi formare profesională“, prin „editarea de ghiduri de bune practici, studii, cercetări, analize de sistem, manuale de evaluare internă şi externă a calităţii în educaţie“. În loc de toate acestea, AEACE se poate mândri cu un ultim comunicat de presă publicat în urmă cu un an şi jumătate (3 februarie 2007) şi o conferinţă de presă în 7 februarie 2008, în care preşedintele Agenţiei, referindu-se la ministrul Educaţiei, a dovedit cât este de instruit şi apt pentru a ne arăta cât de corupt este sistemul de învăţământ: „De la ministrul Educaţiei aşteptăm să-şi dea demisia, ori să fie dat afară. Aceasta e soluţia. Bine, el poate să ia decizia, poate să facă lucrul ăsta, dar să văd dacă o face, dacă are curajul să vină în faţa naţiunii şi să spună cum a spus Postelnicu, la Revoluţie: «Am fost un dobitoc!»“.

Ministerul Educaţiei a replicat, printr-un comunicat, vizavi de acuzaţiile domnului profesor din comisia de corectură, arătând că acesta a notat tezele cu note între 2 şi 10, nefiind deci vorba despre „xeroxuri“ - care ar fi trebuit toate notate cu 2. Nu-i aşa că e o oarecare diferenţă între Spiru Haret, cel care a modernizat învăţământul românesc la finele secolului al XIX-lea şi domâ profesor preşedinte AEACE, de la începutul mileniului trei, care aleargă după „xeroxuri“ şi expunere mediatică?