Fără dialog nu e posibilă comunicarea

Una dintre cele mai triste experienţe ale zilelor noastre o trăim în clipele în care, într-o convorbire cu cineva, faţă-către-faţă, ori prin telefon, partenerul de discuţie elimină dialogul din ecuaţia comunicării. Consecinţa nefastă apare imediat: în locul unui dialog sănătos, plăcut şi tonic, se instalează monologul agresiv, cinic şi brutal, nu doar agasant până la disperare, ci adesea plictisitor "de moarte". Cu un apetit verbal uluitor, interlocutorul, solipsist nu vrea să ţină seama de faptul că prin tiradele lui fonice ofensează atât partenerul/partenerii de discuţie, cât şi limba în care-şi rosteşte monologul, deoarece incontinenţa de vorbe devine automat gălăgie, zgomot, bruiaj etc. Orice, numai vorbire şi con-vorbire nu. James Black, predicator englez, observă cu multă dreptate acest fenomen: "Cuvintele sunt delicate ca porţelanul. Cine le rosteşte la întâmplare nu va reuşi să facă decât un zgomot neplăcut (unpleasant noise)" (The mystery of preaching, London, 1924, p. 105). Dialogul şi comunicarea sunt noţiuni "gemene", în sensul că nu pot fi despărţite decât cu riscul distrugerii amândurora. Cu toate că sunt distincte din punct de vedere semantic, doar împreună au sens deplin. După cum la doi fraţi gemeni, deşi cu personalitate distinctă, miile de simţăminte comune şi neţărmurita dragoste fraternă le evidenţiază reciproc calităţile, la fel şi în cazul acestor două noţiuni: au etimologii şi valenţe diferite, dar numai în relaţie strânsă şi directă capătă valoare individuală.

Dialogul firesc - schimb alternativ şi rezonabil de replici

Partenerii de dialog trebuie să cultive cu grijă un comportament manierat, în aşa fel încât fiecare să arate că-i respectă celuilalt statutul de participant la discuţie. Sensul etimologic însuşi sugerează acest aspect: gr. â prin, între; â cuvânt, vorbire. Aşadar, vorbire între…/ con-vorbire. Nu "vorbire de unul singur"! Drept urmare, dialogul reuşit este cel care favorizează, şi nu cel ce de-favorizează comunicarea. Iar pentru reuşită, dialogul trebuie să se bazeze pe câteva reguli şi principii elementare, cum ar fi: între participanţi să existe interes reciproc sincer (vorbitorul trebuie să se orienteze spre interlocutor, manifestând intenţia/dorinţa de a comunica, iar ascultătorul să fie receptiv la ceea ce spune vorbitorul); amândoi să aibă un minim de elemente comune ale universului comunicaţional, afinităţi, experienţe împărtăşite etc. În acelaşi timp, amândoi trebuie să fie "flexibili", să-şi inhibe la timp replica proprie sau reacţiile afective, atât timp cât vorbeşte interlocutorul, şi mai ales să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă, în raport cu scopul curent al conversaţiei. (Detalii privind regulile şi principiile dialogului, la Andra Vasilescu, "Dialogul", în Valeria Guţu Romalo [coord.] Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române, vol. II, Bucureşti, 2005.)

Comunicarea - împărţire şi împărtăşire comună

La temelia formării verbului latin communico, -are stă adjectivul munis, -e, al cărui înţeles este "cel care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil", în contrast cu adj. immunis, care înseamnă "scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei datorii" (bunăoară, immunis militia â scutit de serviciul militar). În acelaşi context, avem românescul "imun" â "exceptat de la contractarea unei boli"; communis indică, în schimb, înţelesul "care îşi împarte sarcinile cu altcineva", iar mai târziu, în epoca clasică, "ce aparţine mai multora, sau tuturora" (ca, de pildă, în sintagma "teritoriu comun"). Communicare a însemnat la început punerea în comun a unor lucruri, indiferent de ce natură, iar odată cu răspândirea creştinismului s-a conturat şi sensul sacramental, euharistic, împărtăşirea credincioşilor, în cadrul Liturghiei. Până astăzi, în vocabularul românesc avem, astfel, cuvântul cuminecare, antonimul excomunicare desemnând "interdicţia de a primi împărtăşania", echivalentă cu excluderea din comunitate... (Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Edit. Orizonturi, Bucureşti, 2007, pp. 24-25; cap. "Dificultăţile unei definiţii").

Dialog şi comunicare la masa comuniunii

Din moment ce communico, de unde provine românescul a comunica, înseamnă a împărţi, a împărtăşi, a avea ceva în comun, înţelegem acum că o bună comunicare între oameni presupune ca timpul dialogului să fie împărţit frăţeşte, dând voie interlocutorului să şi vorbească, nu silit doar să asculte. Numai aşa se poate împărtăşi fiecare, din gândurile, experienţa şi simţămintele celuilalt.

Duhovniceşte văzând lucrurile, aceasta se poate realiza numai dacă fiecare dintre partenerii angajaţi în dialog au o bună comunicare cu ei înşişi, dar şi preocuparea de a dobândi o tot mai bună comunicare cu Dumnezeul Treimic - Izvor şi Model absolut al comunicării şi comuniunii desăvârşite. După o remarcă surprinzător de originală, omul însuşi este "un dialog intim" (Blaise Pascal). Se înţelege, astfel, că de calitatea dialogului cu sinele depinde reuşita dialogului cu semenii, fiind vizată aici, implicit, starea morală a sufletului. Acest aspect îl scoate în evidenţă şi părintele Stăniloae, când afirmă: "Comuniunea deplină se realizează numai între persoanele care sunt şi se fac transparente ca subiecte pure" (subl. n., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic, vol. I, Bucureşti, 1978, p. 300). "Subiecte pure", cu dublu înţeles: ca persoane/personalităţi distincte, dar şi ca fiinţe morale, create după chipul lui Dumnezeu, Treime de Subiecte, desăvârşit pure.

Concluziile se desprind de la sine: dialogul cultivă comunicarea, monologul o distruge. În acelaşi timp, cei ce dialoghează armonios cu sinele şi cu Dumnezeu la fel vor dialoga şi cu semenii, depăşind întotdeauna, cu înţelepciune, tact şi bun-simţ, inerentele neînţelegeri şi divergenţe de moment, încât, la încheierea convorbirii, fiecare să poată exclama: ce dialog sănătos şi tonic am avut! Ce comunicare plăcută!