Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Fără obligaţii?
Poate, dar nu filmul cu acelaşi nume. Rar mi-a fost dat să văd o producţie atât de proastă. Probabil doar telenovelele de duzină să o întreacă, dacă e să judecăm după cadrele care se lăţesc pe micul ecran în secundele când căutăm un program sau altul. E drept, nu sunt tocmai un cinefil, nici nu posed cultura cinematografică necesară verdictelor de luat în seamă, însă, asumându-mi aceste limite, fiindcă un film nu trebuie să se adreseze numai ochiului avizat, ci şi celui mai... inocent, mă pot declara oripilată de suprasaturaţia în tâmpenie a acestei... pelicule. Sau o fi fost în format digital? Ce mai contează! Fireşte, trebuia să văd o cronică-două înainte de a mă încumeta să pierd timp. Nu, nu 110 minute cât era anunţat să dureze coşmarul: nu am rezistat mai mult de 50 de minute. E adevărat, eroii sunt printre consumatorii de floricele din porumb care vor fi ronţăit până la capăt şi vor fi găsit suficient de motivant faptul de a râde cu gura plină. Câteva scene amuzante am găsit şi eu, dar să le însăilezi într-un scenariu atât de slab în care personaje neverosimil de cretine dau unele peste altele e nu ofensă, ci crimă. La adresa însăşi facultăţii de a râde, care, spun unii, ne-ar deosebi, şi aceasta, de necuvântătoare.
Nu ştiu alţii cum văd un film, dar eu, când mă urnesc spre un cinematograf, o fac din nevoia de a culege impresii, de a-mi cizela sensibilitatea, de a mă delecta... de a mă (re)construi. Iar pentru mine un film slab făcut poate fi salvat de un scenariu care rămâne în picioare. Aici, nimic. Şi nu e suficient nici să manipulezi printr-un afiş cu Natalie Portman ca să culegi lauri. De fapt, e incredibil că un artist îşi poate asuma roluri atât de diferite. Probabil pentru că le purtăm pe toate în noi, măcar în stare de latenţă. Păcat de un titlu atât de promiţător... nu mă interesează cum s-a terminat povestea (dacă e de găsit vreuna): prima jumătate e atât de compromiţătoare, încât orice final ar părea tras de păr, orice soluţie - o intervenţie deus ex machina, fiindcă începutul le conţine pe toate. În acest fel, nu e de mirare că vizionarea a căpătat un caracter aproape interactiv, când un puşti din sală a reacţionat prompt şi mai ales subcortical la o scenă: "Mă bag şi eu!", a exclamat, când era pusă pe tapet o propunere făcută de o ea nenatural de "feministă" unui el... fără însuşiri. Dacă filmul şi-a propus să destindă nervi, atunci, cu condiţia unei dotări deficitare la oarece capitole, a reuşit. Orice alt scop va fi avut reprezintă o ambiţie nerealistă. "Fără obligaţii" putea, da, să însemne ceva. Nu-mi rămâne decât să meditez pe cont propriu pe marginea unei promisiuni rămase în aer. Mi-ar fi plăcut să văd o poveste despre cum dragostea adevărată înseamnă nelimitare, dezmărginire. Aşa minţea poza din staţia de autobuz. Am văzut doar nişte unii care se chinuiau să spună că se poate trăi şi cu ochii închişi. Nu m-au convins, în ciuda unor pretinse atuuri, în fapt simple efecte de halo, care recomandau aventura vizionării. Jalnic, jalnic, de trei ori jalnic. Părerea mea.
.jpg)
