Fardul mizantropiei

În spaţiul nostru cultural, o figură se detaşează de fondul contemporan prin rafinament, printr-o uimitoare capacitate de a rescrie spectacolul lumii în irizări atât de personale că, restituind esenţe şi sensuri, depăşesc graniţele strâmtei subiectivităţi, dar mai ales printr-o justă măsură între modestia încremenită şi aroganţa vidă de sens. Deşi apare şi în compania a fel de fel de personaje cu doar pretenţii, de fiecare dată când o face e parcă tocmai pentru a ne oferi un instrument să cernem straturile aşezării noastre dinăuntru. Fidel ironiei fine şi umorului revitalizant, afin şi cu interpretarea în tonalitate gravă a marilor teme, discursul său ne acutizează percepţia şi ne ascute judecata, fie că se produce pe sticlă (pe care o "trece" firesc, ajungând să ne facă să ne simţim într-o discuţie faţă-n faţă), fie din pagini tipărite. Zâmbetul ne e aproape fără excepţie răspunsul la o atare prezenţă. Dacă nu insist asupra numelui personalităţii evocate e pentru că am convingerea că i-am creionat un portret recognoscibil.

Ceea ce am înţeles eu de la omul amintit aici e că a cultiva Spiritul e o opţiune care, de la un anume nivel de evoluţie, devine sinonimă actului simplu de a respira. Iar ceea ce m-a impresionat dintotdeauna la acest adevărat model este firescul cu care îşi construieşte apartenenţa la elita societăţii româneşti de astăzi.

Deşi pune la zid cu fiecare prilej racile ale gândirii, simţirii şi acţiunii anchilozate în contrafăcut, deşi nu întotdeauna momentele sale de recul în faţa limitării sunt tăcute şi interiorizate - un anume histrionism e ce lasă să se vadă din prima în alcătuirea sa -, omul de care tot vorbesc aici ne arată că a te bucura de privilegiile unei constituţii intelectuale de excepţie e doar faţa unei atitudini, al cărei revers e a împărtăşi din deliciile unui asemenea dar, atent îngrijit.

Şi aşa am ajuns să înţeleg diferenţa între elitar şi elitist. Elitismul, ca mai toate -ismele, nu e decât eşuarea unei idei în tocmai opusul său. Ceea ce ar trebui să rămână simplă integrare în Ordinea lucrurilor degenerează în teză şi război, chipurile subtil, dar în fapt cu efecte şi în planuri destul de grosiere ale realităţii...

A respira prospeţimea revigorantă a Spiritului nu poate să te ducă la a dispreţui pe cei cărora le atribui absenţa unei capacităţi similare, etichetă pe care o inferezi din cauza autosuficienţei situării cu câteva mile mai sus de restul lumii (imaginaţia e nelimitată doar!), trecându-ţi cu vederea că nu poţi vedea detaliile. Dacă lucrurile stau totuşi aşa, nu Viaţă şi Adevăr e ce-ţi hrăneşte Fiinţa, ci venin şi otravă.

"Veniţi de luaţi Lumină!", "Veniţi de primiţi Lumină!", am auzit de Paşte. Orice adaos e un păcat faţă de însuşi Adevărul Tainei. Dacă Adevărul e transparent unora şi ocultat altora, nu e pentru ca cei dintâi să se considere mai cu moţ decât cei de pe urmă, ci pentru că fiecare se construieşte pe sine în felul în care are nevoie: lin, drept, perpetuu ascendent, sau sinuos, spiralat, coborând şi urcând - aritmetica melcului căzut în fântână îşi are poezia ei, iar vălurile şi labirinturile îşi dovedesc virtuţi de obstacole lămuritoare...