Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Fecioria sau calea superiorității
Cred că nici unul dintre înaintașii noștri, mai mult sau mai puțin școliți, dar cu un bun simț dobândit din observarea cu luare aminte a firescului vieții, nu și-ar fi putut închipui vreodată că linia definitorie a civilizației noastre moderne ar putea să devină apetența aproape exclusivă - dacă nu chiar de-a dreptul obsesivă! - de a împinge discuțiile din spațiul public spre lucrurile cele mai inferioare și mai lipsite de demnitate din toată istoria umanității și reciproc de a respinge, printr-o totală lipsă de eleganță, orice fel de discurs ce țintește spre lucrurile profunde și înalte ale culturii făurite prin inspirație dumnezeiască de-a lungul timpului, ca fiind desuete, retrograde, neinteresante etc., și, prin urmare, de a glorifica drept pisc al progresului orice aspect al degradării gândirii și comportamentului uman. Așa observăm că stau lucrurile acum în cazul abordării insistente a unor comportamente de la periferia civilizației, precum LGBT-ismul și transgender-ismul, care astăzi nu nasc doar dispute legate de etica sau de terapeutica fenomenelor, ci ajung, din păcate, să fie impuse în mod necesar societății și să apară chiar pe agendele geopolitice ale puterilor actuale.
Dar chiar și la nivelul omului de pe stradă se simte că se acordă prea multă atenție, se face prea multă publicitate acestor lucruri marginale, iar aceasta se întâmplă fără să mai fie tolerată nici o atitudine critică, - în numele toleranței, desigur! -, clasată din start drept o formă de fobie. De ce, se poate întreba cineva, este restrâns spațiul oricărei critici sănătoase a comportamentelor în cauză? Deoarece se pare că în cazul de față asistăm la o îndoctrinare, la o deliberată spălare a creierelor oamenilor prin mijlocirea mass-mediei și, mai nou și surprinzător, a școlii publice, cu scopul de a crea un om nou, nevalidat însă de nici o civilizație anterioară și cu atât mai puțin de Creștinism.
Din această pricină socotesc că devine absolut necesar ca astăzi să readucem în discuție și să accentuăm mai mult tema fecioriei, nu pentru a lansa o nouă provocare, ci numai pentru a aminti de existența acestei valori definitorii pentru spiritualitatea creștină. E bine-venit să reamintim că alături de căsătoria dintre un bărbat și o femeie, fecioria este cea de-a doua opțiune de viață și cale de mântuire binecuvântată de Biserică pentru fiii ei. Iar în cazul fecioriei trebuie făcute anumite mențiuni speciale, întrucât este și un mod de viață special, dacă nu chiar cu adevărat paradoxal. În concepția creștină, fecioria este calea cea mai înaltă de viețuire, potrivit pildei și învățăturii Mântuitorului, care, descoperindu-ne ținta existenței noastre, a spus:
„Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită [oamenii], ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).
Dar, potrivit Revelației, tot aceasta a fost și starea primordială a protopărinților în Rai, căci până înainte de cădere protopărinții au trăit în feciorie, adică în nevinovăție, în curăție, în inocență. De asemenea, tot aceasta este și starea pruncilor, spre care ne îndeamnă Domnul, care a zis: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Așadar, Biserica propovăduiește de la întemeierea ei valoarea fecioriei și prin cuvânt, dar mai ales tăcut, prin existența milenară a instituției monahismului, dar și a fecioriei îmbrățișate vocațional de către unii mireni în lume, drept o cale de transcendere a firii omenești spre cea îngerească.
În final mai trebuie adăugat un amănunt, anume că fecioria creștină este o alegere liberă a celor care doresc să îmbrățișeze acest fel de viețuire ce depășește firescul cotidian, însă fără să-l nege, așa cum fac curentele promotoare ale inferiorității amintite mai sus. Prin urmare, ar fi frumos ca modernitatea să nu uite că fecioria a fost și este o opțiune majoră de viață bineplăcută Domnului și folositoare omului. Iar acest lucru trebuie respectat de toți, chiar și de cei ce nu-l practică, iar nu să-l defăimeze sau, și mai rău, să-l întineze cu bună știință. Chiar și efemera stăpânire lumească ar trebui să înțeleagă faptul că interesul ei fundamental de a cârmui peste o societate sănătoasă se poate realiza numai prin protejarea ochilor și a sufletului tinerilor de aceste lucruri cu efecte dezastruoase, care tulbură societatea și, cu atât mai mult, pe noi cei care ne tragem dintr-un neam care totdeauna a știut ce este cuviința, delicatețea și credința în Dumnezeu.