Fericimu-te toţi

Suntem la finele postului dinaintea marelui praznic al Adormirii Maicii Domnului. Să încercăm, așadar, să folosim această perioadă ca prilej de meditație privind prezența, înrâurirea și binefacerile Maicii Domnului în viața noastră. „A ajuns în cele din urmă la apus soarele cel purtător de lumină al fecioriei - și voi vă bucurați? A trecut în umbră nestemata cea mai de preț a icoanei dumnezeiești - și voi vă umpleți de veselie? A adormit Împărăteasa lumii, ... nădejdea, acoperământul, limanul și îndulcirea nea­mului nostru omenesc - și voi vă veseliți? Am pierdut mărgăritarul cel mai scump ce a putut fi izvodit din mâinile cele preaputernice ale harului dumnezeiesc - și voi săltați de bucurie? Nu-mi închipui nicidecum că ați dat uitării mulțimea nespusă de haruri ce dintr-o astfel de fântână de aur preacurat s-a revărsat cu dărnicie și cu îmbelșugare în sânurile celor ce aleargă către Ea... De ce, dar, atâta bucurie fără de vreme? Înțeles-am pricina bucuriei! (...) Aveți dreptate, bucurați-vă, căci aveți cuvânt de îndreptățire. Preacurata Maică și-a dat astăzi preasfântul său suflet în mâinile Cuvântului Dumnezeu-Om, pentru ca peste noi, fiii Săi, să reverse cu îmbelșugare, de acolo de unde e, de la Cel fără de început și Izvorul cel mai bogat al vieții de veci, râuri aurite de binefaceri, fericire și nemurire. Toți cei care locuiți pe acest pământ al suspinărilor și lacrimilor, bucurați-vă și vă veseliți, că s-a înălțat deasupra statelor (orânduirilor, popoarelor, omenirii...) Împărăteasa cerurilor spre a preschimba lacrimile în folos obștesc al oamenilor.” Aceste cuvinte inspirate au fost rostite de nimeni altul decât de beizadeaua Radu - fiul Voievodului Constantin Brâncoveanu, cu prilejul onomasticii mamei sale, Maria - Doamna Brâncoveanu. În încheiere, principele compune, cu uimitorul talent literar, un adevărat imn concentrat închinat Maicii Domnului: „Nu numai pentru tine însăți te-ai născut, Fecioară! Și întru adevăr, nu numai pentru tine însăți S-a mărginit Cel Nemărginit, S-a întrupat Cel fără de trup și L-ai alăptat pe Hrănitorul a toate. Nu numai pentru tine însăți te-ai născut, Fecioară! Când cu atotputernicia Sa, Ziditorul a luat floarea frumuseții din flori, floarea luminii din stele, floarea albeții din mărgăritare și floarea curăției de la ­Îngeri, spre a alcătui frumusețea firii - pe Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara - S-a îngrijit și de mântuirea noastră... Nu numai pentru tine însăți te-ai născut, nu numai pentru tine însăți ai rostit: «Fie mie!» (...) de care atârna mântuirea a toată lumea”.

M-am pomenit, la un moment dat, trecându-mi prin fața ochilor minții diversele variante ale reprezentării iconografice a Maicii Domnului. În special acelea, majoritare, în care Fecioara Îl poartă pe brațul stâng sau - mai rar - pe cel drept pe Pruncul Iisus. De precizat că, în aceste icoane, Pruncul Sfânt nu este un nou-născut, ci la o vârstă probabil de 4-6 ani, iar uneori, chiar spre adolescență. În special chipul exprimă o maturitate care depășește inocența copilăriei. Primul gând, prima observație a fost aceea că Maica Domnului nu ne binecuvântează din nici o icoană - vorbind de cele tradiționale - așa cum o fac Mântuitorul și aproape toți sfinții din icoanele lor. Primul răspuns la îndemână a fost unul practic: mâinile Sfintei Fecioare sunt întru totul slujitoare în a-L purta pe Cel pe Care L-a născut, din voia Tatălui, biru­indu-se rânduiala firii. Fie pentru că Maica își cuprinde cu o mână Fiul rezemat de pieptul ei, cu capul într-o odihnă tandră pe umărul său, iar cu cealaltă mână susține cu infinită duioșie un picioruș gol.

Alteori, Iisus, așezat pe genunchii Maicii, Își lipește obrazul de obrazul ei, iar cu o mânuță îi atinge, într-un gest sublim și gingaș, obrazul. Și aici mâinile Maicii Domnului sunt, ambele, acaparate de Sfântul Trupușor al Fiului ei. O altă reprezentare este aceea în care Maica sărută mânuța Fiului, lipind-o tandru de obrazul ei (icoană cunoscută sub denumirea de „Dulcea sărutare”).

Toate aceste ipostasuri iconografice ale Maicii Domnului cu Pruncul ne trezesc (ar trebui s-o facă!) un gând și un sentiment comun: ele ilustrează, într-un registru divin, cel mai înalt și totodată sublim sentiment dăruit femeii de către Creator, chiar în momentul rostirii sentinței divine asupra protopărinților Adam și Eva pentru căderea în păcatul neascultării. Este vorba de sentimentul matern, care avea să compenseze durerile nașterii de prunci, dar și întristarea pentru izgonirea din Rai, adică din proximitatea față de Tatăl ceresc, dătătoare de veșnică fericire. De asemenea, observăm că Maica Domnului, în icoanele care o înfățișează, nu ține în mână o cruce, așa cum sunt reprezentați în icoane sfinții. De ce? Poate tocmai pentru că ea Îl ține în brațe chiar pe Cel care avea să ne restaureze prin propria Răstignire pe Cruce.

Mai trebuie amintit că Maica Domnului - în reprezentările bizantine - are o singură variantă în care își folosește o mână pentru a indica ceva anume, într-o adresare gestuală către fiii săi pă­mântești. Mă refer la icoana care este numită Mai­ca Domnului - „Povățuitoarea” („Îndrumătoarea”), în limba greacă „Hodighitria”. Aici, Fecioara Maria Îl susține cu brațul stâng pe Mântuitorul, așezat pe genunchii ei și Care, cu mâna dreaptă, ne binecuvântează. Privindu-ne, parcă adre­sându-ni-se direct, Maica arată cu mâna dreaptă spre Fiul său, parcă spunând: Acesta este Calea, Adevărul și Viața. Este singurul gest misionar-mărturisitor al Maicii Domnului, pe care îl putem asocia îndemnului rostit de ea la Nunta din Cana Galileii: „Faceți tot ce vă va spune El!” S-a scris undeva că aceste cuvinte pot fi considerate drept cea dintâi, extrem de concisă și esențial cuprinzătoare omilie.

Se cuvine adusă în discuție și o altă categorie de icoane ale Maicii Domnului și, mai precis, icoana cunoscută sub denumirea de „Oranta” („Rugătoarea”). Erminiile tradiționale indică prezența ei în absida centrală a Altarului, deasupra Sfintei Mese. Aici, Maica Domnului nu-L ține în brațe pe Iisus Hristos Prunc, ci brațele ei sunt deschise larg, ca niște aripi, îmbrățișând lumea într-o amplă, atotcuprinzătoare Rugăciune. În schimb, pe pieptul Fecioarei Maria iconarul Îl zugrăvește, ca într-un medalion, pe Mântuitorul - tot prunc, de asemenea cu brațele întinse, dar un detaliu ne atrage atenția: degetele ambelor Sale mâini sunt surprinse în gestul de binecuvântare. Mâinile Pruncului Iisus pe pieptul Maicii Sale sugerează însăși ideea de răstignire, de data aceasta a Maicii și a Fiului deopotrivă, pentru mântuirea lumii. Icoane portabile ale acestei reprezentări adaugă - într-o concepție mai elaborată, mai complexă - siluetei până la brâu a Maicii Domnului, cu medalionul Mântuitorului circumscris pe piept, imaginea unui arbust, care fie este cuprins de flăcări, fie are doar crenguțe înfrunzite, fie are în vârf flori. Este, desigur, simbolica reprezentare a Rugului aprins care ardea și nu se mistuia, cum glăsuiește Scriptura. Dincolo de cifrul scripturistic, putem deduce aici și o reprezentare a ideii rugăciunii ne-ncetate.

Primul iconar al chipului Maicii Domnului se pare că a fost nimeni altul decât Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. O indubitabilă mărturie pe acest subiect ne oferă Sfântul Ioan Damaschin, care scrie: „Dumnezeiescul Apostol și Evanghelist Luca a zugrăvit întocmai sfântul și prea­cinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a întâlnit-o la Ieru­salim, aflându-se încă în trup și predicând în Sfântul Sion. A pictat-o pe Preacurata Fecioară în culori și în amestec de ceară, pe o bucată de lemn, ca să ne-o lase amintire și să ne-o arate așa cum era în realitate, dar văzută ca într-o oglindă. Maica Domnului însăși binecuvântând-o, i-a spus (Sfântului Apostol Luca, n.n.): «Ha­rul meu va fi cu ea»”.

De la Sfântul Simeon Metafrastul aflăm din cele scrise în jurul anului 820: „Se spune că Luca este cel mai plin de har dintre toți (apostolii) pentru că el a fost primul care, pictându-le în ceară și în culori, ne-a lăsat, ca să le cinstim în icoană până azi, chipul Domnului nostru Iisus Hristos și pe cel al celei ce L-a născut și ni le-a dat nouă, chipuri pe care le-a văzut cu ochii săi și pe care ni le-a lăsat așa cum arătau cu adevărat. Tot el a făcut icoana Născătoarei de Dumne­zeu, pictând-o în ceară”.

Ca un ecou peste aproape opt veacuri, marele artist de origine elenă El Greco (numele său adevărat Domenikos Theotokopulos) a realizat un tablou, datat 1567, artistul având 26 de ani, în care Sfântul Apostol Luca este zugrăvit tocmai în timp ce picta icoana Maicii Domnului.

Concepția lucrării - dincolo de calitatea ei artistică - mărturisește dăinuirea și credibilitatea tradiției creștine din perioada timpurie și chiar medievală în ceea ce privește atribuirea icoanei Maicii Domnului numite „Hodighitria” Sfântului Evanghelist Luca.

De la Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) aflăm următoarele: „Apostolii i-au însărcinat pe Petru şi Pavel să pună în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei, şi îl umplea cu lacrimi. Atunci Petru şi Pavel n-au atins sfântul trup cu mâinile lor, ci au luat fâşiile ce atârnau ici-colo, şi aşa au ridicat fericitul trup din sicriu şi l-au aşezat în mormânt (...). Şi când trupul preabinecuvântatei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria a fost pecetluit în mormânt, Sfinţii Apostoli au rămas acolo trei zile, ascultând frumoasa psalmodie a sfinţilor îngeri, psalmodie dulce şi dorită, pe care limba oamenilor nu o poate zugrăvi”. Sfântul Maxim mai pomenește și de Apostolul absent de la momentul îngropării Sfintei Fecioare (nu-l numește direct pe Toma) și relatează cele văzute de acesta când frații săi, Apostolii, au deschis, la rugămintea lui, mormântul. Și spune: „Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor şi prin porunca Duhului Sfânt au deschis mormântul cu frică. (...) Fâşiile şi giulgiul în care au aşezat-o le-au aflat, dar trupul Fecioarei nu mai era, ci fusese înălțat la Fiul şi Dumnezeul ei, ca să vieţuiască împreună cu El şi să împărăţească împreună cu El, şi aşa a făcut să urce firea noastră în Împărăţia cea veşnică, nu numai prin Fiul său, ci şi prin Maica Sa. (...) Atunci, fericiţii Apostoli s-au umplut de uimire şi bucurie şi au ştiut că întârzierea unuia dintre apostoli s-a întâmplat prin voia proniei pentru descoperirea acestei taine. Și-n tot ţinutul Ghetsimanilor s-au revărsat strălucirea şi mireasma”.