Fericirea e comunicarea cu Dumnezeu şi cu semenii

Sf. Apostol Petru vede la Schimbarea la faţă a lui Iisus fericirea de a fi în mod statornic ei, cei trei apostoli, împreună nu numai cu Iisus, ci şi cu Moise şi cu Ilie, care stăteau de vorbă cu Iisus, a cărui faţă străluceşte ca soarele: „Doamne, bine este nouă să fim aici; dacă voieşti voi face aci trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una.“ (Mt., 27, 4). E cea mai mare fericire să fii în comuniune desăvârşită cu oamenii. Dar aceasta e nedespărţită de comuniunea cu Dumnezeu. Pe de altă parte, fiecare îşi are coliba lui, adică rămâne neconfundat cu ceilalţi. Căci cum ar simţi altfel fericirea că e cu altul şi cu Dumnezeu?

Prin oamenii iubitori şi iubiţi sau prin oamenii sfinţi, se transcende cel mai uşor la Dumnezeu, sau Dumnezeu e transparent în gradul cel mai accentuat.

Numai câştigând inima oamenilor, ceea ce nu se poate face fără a le face transparentă şi simţită prin noi bunătatea lui Dumnezeu, ei ne devin transparenţi pentru Dumnezeu şi medii active ale iubirii Lui. Chiar în actul prin care ne arătăm responsabili pentru ei lui Dumnezeu, ne facem şi pe noi nouă şi lor şi-i facem şi pe ei lor şi nouă transparenţi lui Dumnezeu.

Mântuitorul a indicat nu numai fericirea ca ţintă finală a omului, iar pe aceasta ca fiind una cu comunicarea cu Dumnezeu şi cu semenii, ci şi câteva moduri concrete prin care omul poate ajunge la această fericire. Toate sunt moduri de deschidere iubitoare a inimii spre semenul nostru. Prin aceasta vede omul pe Dumnezeu şi se deschide Lui. Căci chiar dacă unele dintre aceste moduri par să indice un raport direct cu Dumnezeu, totuşi nici în ele întâlnirea omului cu Dumnezeu în iubire nu e despărţită de întâlnirea cu oamenii în iubire. Şi chiar dacă unele par să indice că iubitorul de oameni îşi găseşte fericirea în întâlnirea cu omul iubit, neminţindu-se de Dumnezeu, întâlnirea iubitoare cu omul iubit nu e în afara întâlnirii cu Dumnezeu.

Când Iisus spune că fericiţi vor fi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor, înţelegem că împărăţia aceasta va fi întâlnirea celui smerit nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu oamenii faţă de care s-a smerit, deschizându-le acelora inima, şi prin aceasta şi prin unirea lor cu aceia simţind întâlnirea cu Dumnezeu. Iar mângâierea ce o vor avea cei ce plâng va fi de la Dumnezeu prin cei pentru care au plâns, precum Împărăţia cerurilor ce o vor avea cei prigoniţi pentru dreptate, o vor avea pentru că au fost prigoniţi din cauza intervenţiei pentru dreptatea celor nedreptăţiţi, deschizându-le prin aceasta inima acelora şi prin inima lor arătându-li-se Dumnezeu. Din solidaritatea cu cei nedreptăţiţi, vom vedea setea lor de dreptate satisfăcută deplin nu de oameni, ci de Dumnezeu arătat prin aceia. Mila de care se vor bucura cei ce au avut milă de oameni nu va fi nici ea propriu-zis milă de la oameni sau numai de la ei, ci prin ei în mod deplin de la Dumnezeu. Iar cei blânzi vor moşteni pământul adevărat sau Împărăţia cerurilor, care îi va hrăni pe ei cu bunurile spirituale, nu numai de la oameni, ci de la Dumnezeu prin ei, pentru că au fost blânzi cu oamenii.

Cu Dumnezeu cel aducător de fericire se întâlneşte omul în sufletul său încă de aici, pentru că sufletul său s-a întâlnit încă de aici cu Dumnezeu, prin oamenii cărora le-a arătat iubirea. Şi fericirea din suflet se revarsă pe faţa lui, deci în trupul lui, copleşind greutăţile şi durerile cărora le este supus. (Dumitru Stăniloae, „Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie“)