Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Fericirea simplităţii

Fericirea simplităţii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 31 Ian, 2016

„De mic trăiam cu părinţii într-o cameră împărţită în două de o sobă mare, iar micuţa tindă din faţă ţinea loc de hol. Viaţa mi-o petreceam afară, dacă nu era noapte sau prea frig, unde mă jucam cu fratele meu tot ce ne trecea prin cap, chiar dacă asta uneori supăra bătrânii care locuiau în curtea aceea. Animalele domestice, grădina cu vie, pomi şi arbuşti care se transformau în personaje, fuga din curte în drumul vecin, unde erau prietenii, toate acestea făceau parte din copilăria mea fericită, după care mai oftez şi acum...” Iată cuvintele unui om care îşi aduce aminte de felul în care trăia, simplu, atunci când era copil, la ţară, şi care cu siguranţă astăzi, în tumultul vieţii de oraş, cu solicitările care vin de peste tot, şi-ar mai dori să guste din candoarea şi fericirea nespusă a vieţii fără griji de copil.

Ştiind cum se va termina romanul său „Moara cu noroc”, Ioan Slavici îl începe cu cuvintele pline de înţelepciune ale unei bătrâne trecute prin greutăţile vieţii: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea casei tale te face fericit”. Această frază este concluzia unui bătrân care a cunoscut în existenţa lui ce înseamnă viaţa şi a văzut zbuciumul neostoit al omului care încearcă să se căpătuiască, să ajungă în rândul lumii, să aibă „şi el” ce au alţii şi chiar să-i întreacă.

Sigur, în lumea de astăzi toate acestea par atât de banale, încât nimeni nu le mai ia în seamă. Reclamele la cele mai luxoase hoteluri şi destinaţii turistice, precum şi cele la produsele de tot felul te fac să uiţi de tot ceea ce simţi şi îţi doreşti tu, de fapt. Dezirabil este doar ceea ce arată reclamele sau ceea ce îşi doresc cei care le creează. Lucrurile simple, fireşti, sănătoase sunt numite desuete şi chiar medievale, acest cuvânt fiind astăzi la ordinea zilei atunci când un „modern” fără căpătâi vrea să jignească sau să caracterizeze o persoană care s-a săturat să mai înghită noutăţile tehnologice care se schimbă de două-trei ori pe an, moda, maşinile din ce în ce mai sofisticate şi scumpe. Bineînţeles, medievală e numită întâi de toate Biserica, pentru că ea trage semnale de alarmă, asemenea bătrânei din romanul lui Slavici, ştiind ce i se poate întâmpla omului care caută să se îmbogăţească prin orice mijloace.

Să revii la firescul vieţii este foarte uşor. Trebuie numai să vrei şi să încerci. Chiar dacă revii pentru câteva clipe, aceasta te ţine pe linia de plutire ca să nu te afunzi din ce în ce mai mult în mocirla reclamelor cotidiene. Dăunăzi, când apa Dâmboviţei îngheţase, am văzut un om care făcea un lucru minunat: arunca bulgări de zăpadă pe gheaţa râului. Aceştia se spărgeau în zeci şi sute de bulgăraşi mici, care alunecau pe gheaţă asemenea celor mai iscusiţi patinatori. Priveliştea îţi tăia respiraţia prin simplitatea şi frumuseţea ei pură. Sigur, trecătorii care aveau ochi să vadă ce se întâmplă în jurul lor poate că îl considerau deplasat pe cel care punea bulgării la patinat, dar el se simţea fericit, măcar pentru acele câteva clipe în care copilăria ieşea din nou la suprafaţă, iar oraşul îmbâcsit dispărea, fiind înlocuit de grădina de vis a bunicilor.