Fericiți cei care află locuri de cinste într‑o veșnică Împărăție...

În a cincea duminică a Sfântului și Marelui Post, Biserica a rânduit să se citească două pericope din Sfânta Evanghelie, care, deși par a vorbi despre lucruri diferite, se întâlnesc tainic într‑o singură lumină și ne dăruiesc învățături adânci pentru puținul timp care a mai rămas până la praznicul Sfintelor Paști.

Cea dintâi Evanghelie ne‑a purtat pașii cu evlavie și cutremur pe urmele călătoriei Mântuitorului către Ierusalim, ultima Sa urcare pe acest drum pământesc, străbătut împreună cu ucenicii, spre jertfă, dar și spre slavă. În acest cadru încărcat de înțelesuri, se aude glasul a doi dintre ucenici, care Îi adresează Domnului o cerere, iar răspunsul primit devine nu doar un cuvânt pentru ei, ci o lecție pentru toți cei care, peste veacuri, vor dori să‑I urmeze.

Mântuitorul, întru smerenie și iubire desăvârșită, ne descoperă că nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să‑Și dea viața preț de răscumpărare pentru toți. Acest adevăr luminează întreaga cale a trăirii creștine și risipește gândurile de mărire omenească.

Cel de‑al doilea fragment evanghelic citit duminică se leagă de pomenirea Cuvioasei Maria Egipteanca, chip al pocăinței desăvârșite și al întoarcerii inimii către Dumnezeu. Textul Sfintei Scripturi relatează o întâmplare petrecută cu puțin timp înainte de Pătimirea Domnului, când Mântuitorul a poposit în casa unui fariseu din Betania. Acolo, o femeie păcătoasă, purtând nu doar mirul de mare preț, ci și lacrimile inimii zdrobite, a turnat prețiosul odor peste capul și picioarele Lui.

În acel gest plin de smerenie și dragoste se concentrează dorul întregii omeniri după iertare. Cuvintele pe care le‑a auzit acea femeie sunt cuvintele pe care le așteaptă fiecare suflet: credința și iubirea ei s‑au arătat mai arzătoare decât orice rigiditate a inimii, mai puternice decât răceala și împietrirea fariseului în a cărui casă Domnul fusese primit.

Mântuitorul Se îndrepta pentru ultima dată spre Ierusalim. Acest drum, încărcat de istorie și de pașii atâtor neamuri, era străbătut în câteva zile, mai ales când urma Valea Iordanului, acel vechi drum al legăturilor dintre Egipt și Siria, dintre pământurile de dincolo de Iordan și ținuturile Galileei. Era o cale a întâlnirilor, dar și a încercărilor.

Un alt drum trecea prin Samaria, însă samarinenii nu priveau cu bunăvoință astfel de călători. Și ne aducem aminte cum, altădată, Mântuitorul, mergând spre Ierusalim, a trimis înaintea Sa pe câțiva dintre ucenici pentru a pregăti loc de găzduire. Dar acolo, în Samaria, nu a fost primit.

În acest context se ivește mărturia Evangheliei despre cei doi frați ucenici, Iacob și Ioan. Văzând lipsa de ospitalitate, de omenie și bunăvoință a samarinenilor, inimile lor s‑au aprins de râvnă și au spus: „Doamne, vrei să zicem să coboare foc din cer și să‑i mistuie, cum a făcut și Ilie?” (Luca 9, 54).

Dar răspunsul Mântuitorului, asemenea unei adieri de pace peste furtuna sufletelor, a fost cu totul diferit: „Nu știți, oare, fiii cărui Duh sunteți? Căci Fiul Omului n‑a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55).

Și, totuși, cererea lor nu izvora din răutate, ci dintr‑o iubire aprinsă pentru Învățătorul lor, încă neșlefuită, dar sinceră, care nu putea înțelege cum poate fi respins Cel ce aduce viața în lume.

Poate tocmai de atunci au fost numiți fii ai tunetului, pentru că au invocat focul cerului ca răspuns la nedreptate, dorind, în felul lor, să apere cinstea Domnului.

Evanghelia ne spune că, mergând spre Ierusalim, Mântuitorul le‑a descoperit pentru a treia oară ucenicilor taina cea mare: că va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, că va fi batjocorit, răstignit și omorât, dar că a treia zi va învia.

Le mai spusese aceasta la Cezareea Palestinei și apoi când cobora de pe muntele cel înalt al Taborului, unde aceiași ucenici apropiați - Iacob, Ioan și Petru - fuseseră martori ai slavei Sale. Tot ei au fost de față și la învierea fiicei lui Iair, ceea ce arată cât de aproape erau de Mântuitorul, nu doar ca ucenici, ci și prin legături de rudenie.

Limba ebraică, săracă în termeni, dar bogată în sensuri, folosea același cuvânt pentru a desemna atât frații de sânge, cât și verișorii sau alte rude apropiate. De aceea, în unele scrieri, chiar și în cele laice, Iacob și Ioan sunt numiți frați ai Domnului. Așa îl amintește și Iosif Flaviu în „Antichități iudaice” pe Iacov, rudă a Mântuitorului, folosind un termen cu sens mai larg, care poate crea confuzie, dar care ascunde de fapt o apropiere reală, de sânge și de duh.

Acești doi ucenici, atât de apropiați de Mântuitorul și prezenți în momentele înalte ale lucrării Sale, au îndrăznit să‑I adreseze o cerere neașteptată. Iar răspunsul primit nu a fost o mustrare aspră, ci o luminare, o descoperire a adevăratei măreții: aceea a slujirii.

O lecție pe care, poate, în tăcerea inimii lor, au început să o înțeleagă.

Dar care a fost, de fapt, cererea lor și de ce o numim neașteptată?

Cererea celor doi frați s‑a asemănat, într‑un fel, cu o altă dorință rostită cândva de Petru, înaintea celorlalți ucenici; însă aceea nu îl privea doar pe el, ci avea un ecou mai larg, atingând inimile tuturor. De această dată însă, Iacob și Ioan i‑au cerut Domnului să‑i așeze pe unul de‑a dreapta și pe altul de‑a stânga întru împărăția Sa, visând, poate fără să‑și dea seama, la o slavă pe care încă nu o înțelegeau.

Iar răspunsul Mântuitorului, rostit cu blândețe, dar și cu o adâncă pătrundere a inimii omenești, a fost: „Nu știți ce cereți”.

Apoi le‑a descoperit o altă măsură a vieții, o altă rânduială decât cea a lumii acesteia. Le‑a vorbit despre stăpânitorii care domnesc peste neamuri și despre cei ce caută să li se slujească, dar le‑a spus limpede: între voi să nu fie așa. Cel ce voiește să fie mai mare să fie slujitorul tuturor.

Și, ca pecete a acestui adevăr, El Însuși a mărturisit că nu a venit să I se slujească, ci să slujească și să‑Și dea viața preț de răscumpărare pentru toți.

Evanghelia ne spune că ceilalți zece ucenici s‑au mâhnit pe cei doi, poate nu doar pentru îndrăzneala lor, ci și pentru că, în adâncul inimii, fiecare ar fi dorit un loc de cinste în împărăția despre care Domnul vorbea cu atâta putere...

Dar Domnul propovăduia o altă împărăție - nu una zidită din ambiții omenești, ci despre o împărăție a adevărului și a veșniciei. De aceea, când S‑a aflat înaintea lui Pilat, cu puțin timp înainte de răstignire, și a fost întrebat: „Ești Tu împărat?”, răspunsul Său a luminat veacurile: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”.

Căci, dacă ar fi fost din lumea aceasta, ar fi putut chema legiuni de îngeri - o oaste cerească fără număr - care să‑L apere. Dar El venise pentru o împărăție neclintită, fără sfârșit, în care îi cheamă pe toți ucenicii Săi să devină fii ai luminii...

Iar locurile de‑a dreapta și de‑a stânga nu sunt rodul dorinței sau al cererii, ci se dăruiesc celor care, prin viața lor, se arată vrednici de ele.

Cei doi ucenici, deși Îl iubeau atât de mult pe Mântuitorul, au rostit această cerere poate și din dorința de a‑I rămâne aproape, de a‑I fi sprijin, așa cum fiii stau lângă părinții lor sau cei apropiați alături de cei dragi în ceasuri grele. Așa au fost dintotdeauna și împărații pământești, care au dorit să lase împărăția în mâinile fiilor lor, socotindu‑i vrednici și de încredere, chiar dacă uneori această nădejde nu a rodit.

Dar taina pe care ucenicii încă nu o înțelegeau era aceasta: că apropierea de Hristos nu înseamnă tronuri, ci cruce.

La scurt timp după această convorbire, vedem cum de‑a dreapta și de‑a stânga Mântuitorului răstignit au stat doi tâlhari. Iar Domnul, Care știa dinainte cele ce aveau să se petreacă în Ierusalim - mai ales după convorbirea de pe muntele cel înalt cu profeții veniți să‑L întâmpine pe Cel ce S‑a făcut om din iubire de oameni - a tăcut atunci, nevoind să le descopere pe deplin înțelesul cererii lor.

Dacă le‑ar fi arătat că aceste locuri înseamnă răstignire, suferință și jertfă, poate că inimile lor s‑ar fi cutremurat și ar fi dat înapoi.

Și totuși, iată că de‑a dreapta și de‑a stânga Lui au stat doi făcători de rele, iar unul dintre ei, luminat de pocăință în ceasul cel din urmă, a mărturisit adevărul și a dobândit ceea ce nici ucenicii nu înțeleseseră pe deplin: Împărăția lui Dumnezeu.

Și atunci a auzit cuvântul cel mai binevoitor rostit vreodată unui om: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Dar ucenicii nu pricepeau încă această taină. Așteptau, poate, răsplătiri văzute, demnități omenești. Așa cum și Petru, cel mai vârstnic dintre ei, Îl întrebase odinioară: „Iată, noi am lăsat toate și Ți‑am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19, 27).

Era glasul omului încă neluminat deplin, dar sincer în căutarea lui. Iar răspunsul Domnului a fost plin de făgăduință: cei ce L‑au urmat vor primi însutit și vor dobândi viața veșnică.

În timp, au înțeles și acești doi ucenici. Iar Mântuitorul a arătat față de unul dintre ei, față de Ioan, o încredere deplină și o apropiere negrăită.

Când era pe Cruce, în ceasul suprem al jertfei, văzându‑i pe Maica Sa și pe ucenicul pe care îl iubea, i‑a spus acestuia: „Iată mama ta”.

Și din acel moment, Ioan a devenit fiul ei, purtător de grijă și martor al unei iubiri care depășește legăturile de sânge, intrând într‑o nouă rudenie - cea a harului.

Pentru el a fost o altă treaptă a apropierii de Hristos.

Iar pentru Iacob, numit și „cel bătrân”, apropierea de Mântuitorul s‑a împlinit în chipul cel mai înalt: prin mărturisirea până la sânge.

În ultimul an de domnie al lui Irod Agrippa - care a murit la Cezareea Palestinei în anul 44 - prigoana împotriva Bisericii din Ierusalim s‑a întețit. Și atunci, cel dintâi dintre Apostoli care a mărturisit prin jertfă a fost tocmai Iacob, care odinioară dorise să stea alături de tronul Mântuitorului.

Astfel, cererea lui s‑a împlinit nu în slava pe care o visase, ci în crucea pe care nu o înțelesese încă -, dar care l‑a făcut părtaș, în chip deplin, împărăției celei fără de sfârșit.

Pe marginea acestor istorisiri evanghelice, adânci ca niște izvoare de lumină și bogate în înțelesuri duhovnicești, s‑ar putea rosti multe cuvinte, însă învățătura cea mai de preț rămâne aceasta: între ucenicii Domnului nu trebuie să existe cereri stăruitoare izvorâte din dorința de întâietate, pentru că Mântuitorul răsplătește întotdeauna celor care Îi slujesc cu dragoste, în smerenie și dăruire.

Să ne gândim ce s‑ar petrece într‑un stat pământesc dacă cineva nu ar merita, ci doar ar dori și ar cere cu insistență, poate chiar prin intervenții decisive, ranguri înalte pe care nu le poate purta cu vrednicie. Apropierea de un demnitar - și cu atât mai mult apropierea de Fiul lui Dumnezeu făcut Om - nu este o cunună a ambiției, ci o cruce a responsabilității.

A sta aproape înseamnă, înainte de toate, a sluji.

Iar cei care au rămas în memoria istoriei nu sunt cei care au căutat întâietatea, ci aceia care s‑au făcut slujitori ai aproapelui: voievozi, boieri sau oameni simpli, dar cu inimă largă, care au iubit și s‑au jertfit pentru ceilalți.

Însuși Mântuitorul, în ceasul cel de taină al Cinei, S‑a plecat cu o smerenie negrăită și a spălat picioarele ucenicilor, arătând că adevărata măreție nu se află în a fi slujit, ci în a sluji.

După cum ne mărturisește cartea Faptele Apostolilor, ucenicii aveau să slujească și ei mai târziu mulțimilor adunate, nu doar prin cuvântul care zidea sufletele, ci și cu grija pentru nevoile lor trupești. Ei doreau să ofere și hrană trupească celor ce ascultau Evanghelia vieții. Și, pentru că numărul ucenicilor creștea, iar unii dintre cei veniți de departe se simțeau neglijați, Apostolii au rânduit alegerea celor șapte diaconi, oameni plini de Duh Sfânt, care să slujească celor mulți, împlinind astfel lucrarea iubirii în chip concret și văzut.

Și câte exemple de slujire nu ne stau înainte!

Patericul ne vorbește despre ucenici care și‑au slujit bătrânii ani îndelungați, purtându‑le neputințele ca pe o binecuvântare, îngrijind trupuri slăbite și suflete încercate, fără să cârtească.

Iar Mântuitorul Însuși, într‑un alt moment plin de milă, a venit la scăldătoarea din Ierusalim, unde a găsit un om bolnav de treizeci și opt de ani, părăsit de toți, pe care nimeni nu‑l ajuta. Și Domnul, Care nu trece nepăsător pe lângă durerea omului, S‑a apropiat de el și l‑a vindecat, pentru că nimeni, în atâta amar de vreme, nu‑l ajutase să coboare în apă atunci când îngerul o tulbura.

De aici înțelegem că slujirea îl înalță pe om mai mult decât orice dorință, oricât de puternică ar fi aceasta înlăuntrul nostru.

Orice slujire adevărată este de fapt o dăruire de sine pentru ceilalți. Și tocmai în acest duh i‑a învățat Mântuitorul pe ucenicii Săi:

„Dacă vrea cineva să fie mai mare, să fie slujitorul tuturor.”

Sfânta Scriptură nu menționează întâmplător cererea de atunci a ucenicilor, căci mai târziu ne oferă mărturii și despre devenirea lor, despre felul în care ei s‑au schimbat în lumina înțelegerii.

Dacă deschidem cartea Apocalipsei, în primul ei capitol, îl vedem pe Ioan, ajuns la bătrânețe, exilat în insula Patmos - un loc aspru, bătut de vânturi și valuri, fără rod și fără alinare pământească. Acolo, în singurătatea aceea pustie, Ioan se întâlnește cu Domnul, Care i Se descoperă și îi poruncește să scrie cele ce va vedea și va auzi.

Câtă schimbare! Nu mai este ucenicul care cere locuri de cinste, ci martorul unei descoperiri cerești, omul care a înțeles că prin jertfă și dăruire se dobândesc adevăratele locuri în împărăția lui Dumnezeu.

În același duh se vorbește și în cealaltă Evanghelie a Duminicii a cincea a Postului Mare, făcând trimitere la chipul unei femei care, în ochii oamenilor, nu ar fi fost socotită vrednică de cinste. Și totuși, prin pocăința ei, prin întoarcerea totală către Dumnezeu, s‑a făcut vas ales al harului.

Este vorba despre Maria, numită Egipteanca, cea care, după o viață de rătăcire, a trăit aproape cincizeci de ani în pustiul Iordanului, într‑o nevoință atât de adâncă, încât Biserica o așază între cele mai luminoase icoane ale pocăinței.

În ce adânc de necuviințe se afundase în tinerețea ei și la ce măsură duhovnicească se afla când s‑a întâlnit cu Zosima, înainte de a trece la Domnul! Cum a trecut Iordanul plutind deasupra apelor? Cum se ridica de la pământ în rugăciune, ca și cum ar fi fost purtată de o putere nevăzută? Cum cunoștea nume și întâmplări fără să le fi auzit de la oameni?

Toate acestea nu sunt doar minuni, ci mărturii vii ale lucrării harului și ale înnoirii omului care se întoarce cu toată ființa către Dumnezeu.

În pragul Sfintelor Paști, ca un ultim îndemn spre pocăință, pilda vieții Cuvioasei Maria ne cheamă și pe noi la schimbare.

Sfântul Andrei Criteanul, la câteva veacuri după viețuirea Mariei în pustie, scriind despre ea, spune cu uimire: „Firea îngerilor ai uimit cu viața ta”. Iată cum oameni care au fost cufundați în păcat pot ajunge să uimească îngerii prin pocăința și prin viața lor! Această uimire cerească să devină pentru noi chemare, îndemn, lumină.

Să ne cercetăm pe noi înșine, să vedem dacă nu cumva dorim ceea ce nu ni se cuvine, dacă nu ne așezăm, în gând sau în faptă, deasupra celorlalți, dacă nu uităm că adevărata înălțare se naște din smerenie.

Să ne amintim că numai prin slujire se dobândește răsplata în împărăția lui Dumnezeu.

Fericiți sunt cei care, slujind cu iubire pe ceilalți, vor afla locuri de cinste în împărăția cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu!