Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Fericitul Ieremia a sosit acasă

Fericitul Ieremia a sosit acasă

Un articol de: Cornel Cadar - 22 Mai, 2008

Rămăşiţele pământeşti ale Fericitului Ieremia Valahul, primul român ridicat de Biserica Catolică la cinstea altarelor, au ajuns în România.

Urmând aproximativ traseul din anul 1574, când Ieremia a plecat în Italia, racla cu rămăşiţele pământeşti a plecat de la biserica „Neprihănita Zămislire“, din oraşul Napoli, unde se află mormântul său, a traversat Marea Adriatică, sosind de la Bari (10 mai) în oraşul Dubrovnik, vechea cetate Ragusa, de pe coasta Dalmaţiei (11 mai). S-a oprit în Timişoara (13 mai) şi Bucureşti (15 mai), şi apoi s-a îndreptat spre Moldova, oprindu-se prin mai multe localităţi; a ajuns la Iaşi în ziua de 20 mai. În zilele următoare (23-31 mai), racla se va afla în mai multe localităţi din nordul Moldovei şi din Transilvania. În ziua de 31 mai, rămăşiţele pământeşti vor fi aşezate în cripta din sanctuarul „Fericitul Ieremia“, din Oneşti.

Ioan Costist s-a născut la 29 iunie 1556, în Valahia Mică (Moldova), într-o localitate care apare, în biografii, cu numele de Tzatzo sau Zazo, un sat neidentificat. În familie a primit o educaţie pioasă. Tatăl lui, numit Costist Stoica, era om de o modestă condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta lui Bărbat, şi din unirea lor s-au născut două fete şi cinci băieţi, dintre care primul este Ieremia, botezat cu numele de Ioan.

Părinţii lui Ioan erau ţărani simpli, foarte credincioşi, în special, mama. Ea le-a imprimat copiilor noţiunile de credinţă şi i-a învăţat să fie darnici. Le-a povestit întâmplări din Sfânta Scriptură şi, în special, le-a vorbit despre cer şi despre iad. Imaginile transmise de mama l-au impresionat mult pe Ioan. Un biograf avea să scrie despre el, mai târziu, ca fiind „omul care se temea de iad“. Le-a vorbit şi despre mănăstiri, şi despre viaţa călugărilor.

Într-o zi, Ioan i-a spus mamei că vrea să devină călugăr. Pentru că, pe vremea aceea, nu erau mănăstiri catolice în Moldova, a trebuit să se îndrepte spre Italia. Cu dorinţa de a-şi sfinţi viaţa, la vârsta de 18 ani porneşte la drum (în anul 1574), la Napoli, unde s-a oprit într-o mănăstire a capucinilor (ordin călugăresc, ramură a Ordinului Franciscan, care a fost înfiinţat de Sfântul Francisc din Assisi). În ziua de 8 mai 1578, a îmbrăcat haina călugărească, primind numele de Ieremia. I se încredinţează, mai întâi, munca de bucătar şi de grădinar.

La începutul anului 1585, e transferat la Mănăstirea „Sfântul Efrem cel Nou“, din Napoli, în calitate de infirmier. S-a dedicat cu dăruire eroică îngrijirii bolnavilor timp de mai bine de 40 de ani.

Spunea mereu că mila faţă de sărmani atrage mila lui Dumnezeu. Fratele Ieremia nu se mulţumea doar să-i îmbrace pe cei goi, să-i mângâie pe cei oropsiţi, să-i sature pe cei flămânzi. El reuşea să salveze, din multe familii declasate, fete căzute în plasa prostituţiei. Zelul pentru mântuirea sufletelor îl mistuia fără răgaz.

Avea darul de a povesti pe înţeles învăţătura creştină. Era văzut, deseori, înconjurat de copii. În cartierele populare, îndată ce îl vedeau apărând, aceştia îi ieşeau în cale şi se îmbulzeau în jurul lui. Avea buzunarele pline cu castane, cu mere şi cu alte bunătăţi pentru micii săi prieteni. Fratele profita de ocazie pentru a le da sfaturi bune şi pentru a-i învăţa să se roage. Uneori cânta împreună cu ei.

Capela infirmeriei era locul unde fratele putea fi găsit ori de câte ori prindea un moment de răgaz. Îngenuncheat în faţa altarului, devenea purtătorul de cuvânt al tuturor acelora care se recomandaseră rugăciunilor sale. Rugăciunea „Tatăl nostru“ era considerată de el ca fiind cea mai eficace.

La 26 februarie 1625, Ieremia a trebuit sa meargă pe jos la Torre del Greco, o localitate la distanţă de mai bine de 12 km. Aici trebuia să îngrijească un bolnav grav. Era o vreme cu ploaie şi vânt. Din această cauză, va suferi o pneumonie necruţătoare ce îi va provoca moartea.

La întoarcere, a căzut bolnav la pat, spunând că a venit timpul să se ducă „în patria lui“ sau „în altă ţară“. Cu puţin timp înainte de a muri a spus: „Acum chiar că vreau să mă duc să mă întâlnesc cu şchiopii şi schilozii noştri …“. În zorii zilei de 5 martie 1625, chemă pe confesorul său. După sfânta spovadă, se împărtăşi cu adâncă evlavie. Primi, după aceea, sacramentul Maslului. Apoi, privi cu încredere crucifixul şi icoana sfintei Fecioare, se ridică puţin, întinzând braţele, ca pentru a întâmpina pe cineva, şi şopti, zâmbind: „Da, Iisuse, vin! Mulţumesc!“. Îşi dădu sufletul în mâinile Părintelui ceresc. Avea 69 de ani, dintre care 47, trăiţi în călugărie.

Rămâne pentru mulţi, care în aceste zile s-au apropiat de racla cu rămăşiţele pământeşti ale Fericitului Ieremia, să continue să descopere sau să redescopere mesajul lui. Iar acest mesaj se rezumă la invitaţia de a ne sfinţi viaţa, aşa cum a făcut-o el.