Feţele crizei

Foarte probabil ca, astăzi, cuvântul criză să fie unul dintre cele mai rostite. Pe toate canalele de televiziune şi aproape în întreaga presă scrisă apar analişti economici şi politici, oameni de afaceri sau politicieni care ne avertizează asupra amplorii acestui fenomen. Cu voci precipitate, abia ţinându-şi răsuflarea, mimând responsabilitatea gravă ce cade pe umerii lor, suntem avertizaţi că ne aflăm în faţa unui fenomen unic, fără precedent, prin amploare, cel puţin în lumea modernă. Evident, crize au mai fost de când lumea, să ne gândim la războaiele de tot felul. Însă este pentru prima oară când, după Războiul Rece, se produce o contracţie economică de o asemenea amploare, globală. Panicaţi, unii merg până acolo încât vorbesc chiar despre sfârşitul sistemului capitalist, în sânul căruia s-a produs această criză, alţii vorbesc despre existenţa unui complot mondial al celor bogaţi împotriva celor săraci, iar alţii chiar despre sfârşitul istoriei (Francis Fukuyama). Pentru omul obişnuit, ceea ce e important este felul în care resimte el criza: şomaj fără precedent, de la al Doilea Război Mondial încoace, şi scumpirea produselor. Toate astea au produs o isterie generală. Economia mondială, la care, datorită globalizării, se raliază până şi ultimul cătun din lumea asta, se contractă. Dar anul 2009 nu va rămâne în istorie ca fiind numai anul unei mari crize economice, ci şi anul în care gripa aşa-zis porcină profilează perspectiva unei pandemii, adevărată extincţie globală a lumii actuale. Iar pentru noi, românii, la toate acestea se mai adaugă şi seceta, care, se pare, va agrava până dincolo de previziuni efectele crizei. Cei mai optimişti spun că această criză va fi depăşită în anul 2010, iar cei mai pesimişti - că va dura circa 4-5 ani, că va fi o revenire lentă.

Desigur, ştim din istorie că la marile soroace au înflorit şi teoriile apocaliptice, conspiraţioniste. Croite în laboratoarele imaginarului colectiv, scenariile unui sfârşit apocaliptic al umanităţii, prin coliziunea dintre pământ şi un corp ceresc, epurarea unei mari părţi a populaţiei planetare etc., amplifică isteria generală. Fără legătură directă cu criza economică mondială, aceste răbufniri reliefează, cred eu, un aspect foarte important al crizei actuale: sfârşitul mileniului al II-lea şi începutul mileniului al III-lea găseşte omenirea într-o stare de tensiune. Pe fundalul globalizării, există o tendinţă de reconfigurare a noilor zone de influenţă politică şi, implicit, economică în lume. Nu cred că această criză este exclusiv economică, ci, mai degrabă, una a influenţelor geopolitice. Se observă o violentă nevoie de dominare, de retrasare a frontierelor influenţei, de altfel recurentă. Ea este, de fapt, invers proporţională cu pierderea dimensiunilor spirituale ale lumii în care trăim. Cu cât pierdem mai mult şi mai rapid referendul spiritual al acestei lumi, cu atât ne adâncim mai mult în dilemele crizei.

Semnificaţia uzuală a cuvântului criză este cea de impas, însă semnificaţia iniţială implica o altă perspectivă. Cuvântul crisis, de unde provine şi cuvântul actual criză, semnifica, în greaca veche, analiză. În limba română s-a tradus şi prin cumpănire, care exprimă ideea de echilibru între alternative. Prin urmare, pentru vechii greci, criza desemna procesul de analiză, de cumpănire, de găsire a celei mai potrivite soluţii. Dacă pentru greci, ca şi pentru întreaga cultură creştină, criza reprezintă punctul ieşirii dintr-un impas, pentru omul modern, criza reprezintă chiar impasul, blocajul. Depăşirea impasului presupunea un soi de inspiraţie divină, o punere în lucrare a daimonului interior. Astăzi, spunem că ne aflăm în criză atunci când ne aflăm în impas, în limbaj popular, atunci când suntem lipsiţi de inspiraţie. Cu alte cuvinte, găsirea unei soluţii nu este obligatoriu să fie consecinţa unei analize judicioase raţionale a situaţiei puse în discuţie, de multe ori amploarea crizei depăşind capacitatea de previziune a omului, ci, mai curând, expresia unei intervenţii „de sus“, care-ţi luminează calea. Pentru a indica o situaţie de criză, în înţelesul de astăzi, grecii foloseau termenul de aporia.

Cum se explică această schimbare de sens? Criza economică mondială este generată, evident, de oameni. Ea a fost cu putinţă din cauza incapacităţii oamenilor de a se afla în echilibru. De altfel, s-a şi spus că la baza acesteia a stat lăcomia unora. A nu te afla în echilibru înseamnă a nu putea privi echidistant toate alternativele şi, deci, a nu întrevedea posibilitatea unei soluţii. Ieşirea din impas, de care vorbeau grecii, presupunea echilibrul drept premiză fundamentală pentru ieşirea din criză.

Din această perspectivă, criza actuală nu cred că se va sfârşi printr-un fel de autoreglare a pieţelor economice (tocmai din cauza lipsei de reglementări, de norme, acestea au ajuns în acest impas), ci printr-o regândire a modului în care se poate face economie, ţinând cont de un canon etic atunci când se face distribuţia resurselor, prin cel puţin diminuarea diferenţelor dintre cei bogaţi şi cei săraci, pe principii de echitate socială şi morală. Criza actuală este încă o dovadă a faptului că nu se poate elimina dimensiunea spirituală din raporturile sociale, decât cu riscul unei implozii cu efecte devastatoare.

Criza actuală poate fi percepută şi ca un eveniment care implică şi aspecte pozitive, întrucât ea va genera noi perspective. Va exista o reaşezare inevitabilă a lucrurilor, oferindu-ne prilejul de a înţelege şi corecta derapajele comise până acum. Depinde de fiecare dintre noi cum vom ieşi din această criză.