Fetişul reţetei

De curând, doctorul Lucian Duţă, preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, a spus într-o conferinţă de presă (din 3 iunie) un lucru pe care îl presimţeam cu toţii: că există o complicitate "farmaceutică" între medici şi firmele de medicamente. Mai precis, în schimbul vacanţelor petrecute în ţări exotice, pe cheltuiala subînţeleasă a firmelor farmaceutice, medicii prescriu, în cadrul reţetelor, medicamente aparţinând cu precădere acelor firme. Cu cât reţetele sunt mai scumpe şi mai pretenţioase, cu atât câştigul apotecilor e mai mare. Se petrece astfel un soi de conspiraţie a halatelor albe, care, silite fiind de strâmtorarea pecuniară în care se zbat, acceptă să săvârşească un astfel de compromis. Pe scurt, atenţia medicilor, în loc să se îndrepte către sănătatea pacienţilor, se îndreaptă către avantajele proprii.

Frauda ca atare nu ne-ar tulbura prea mult dacă ea n-ar fi decât unul din simptomele maladiei sociale în care trăim. Maladia aceasta are patru trăsături: mai întâi, medicul ştie că majoritatea medicamentelor pe care le recomandă fie nu au nici un efect, fie pot fi cu adevărat dăunătoare. În al doilea rând, dacă totuşi o face, e pentru că ştie că pacientul, ignorant şi peste măsură de naiv, are o încredere oarbă în reţeta medicală. Există un fetişism al reţetelor pe care se sprijină industria de tip farmaceutic. Încă o dată se confirmă ideea că cine nu cunoaşte răul nu-l poate combate. În al treilea rând, cea mai mare pedeapsă pentru producătorii de medicamente este ca o boală să fie eradicată, caz în care un întreg evantai de remedii devine inutil. E îndeajuns să ne închipuim ce pierderi ar suferi patronii spiţerilor din întreaga lume dacă, prin absurd, malaria sau tuberculoza ar fi eradicate: o întreagă gamă de substanţe alopate

şi-ar pierde vandabilitatea. Din acest motiv, deşi toţi declară că luptă pentru desfiinţarea acestor boli, în secret, nimeni din branşă nu-şi doreşte acest lucru. În al patrulea rând, când îţi lipseşte o maladie, o creezi tu însuţi, având grijă ca în scurt timp să scoţi pe piaţă şi antidotul menit vindecării ei. Aşa se face că, periodic, suntem surprinşi de valuri de epidemii virale sau bacteriene, împotriva cărora ni se serveşte imediat şi vaccinul corespunzător. Şi când nu e vorba de păsări atinse de gripa aviară, atunci neapărat e vorba de nişte zarzavaturi occidentale infestate cu Escherichia Coli, costurile de trebuinţă pentru combaterea lor depăşind cu mult daunele pe care le-au produs. Se creează astfel un straniu circuit al dependenţei colective, în cursul căruia cei care au provocat un rău sunt cei care ne oferă şi soluţia înlăturării lui. Diavolul devine mântuitor, iar cei care fac inginerie genetică pe pielea noastră trec drept apărători ai sănătăţii globale. Ce se întâmplă în industria farmaceutică poate fi generalizat: cei care luptă împotriva terorismului sunt cei mai mari exportatori de arme, la fel cum cei care nu mai prididesc să avertizeze asupra crizei energetice sunt cei care fac presiuni pentru creşterea preţului la petrol şi gaze.

Oswald Spengler, în eseul Omul şi tehnica (München, 1931), împărţea specia umană în două categorii: animalele de pradă, menite prin natura lor să ucidă, şi animalele de turmă, condamnate să le fie victime celor dintâi. Cele din prima categorie se află în vârful lanţului trofic, exploatând fiinţele aflate pe trepte inferioare, iar cele din a doua categorie alcătuiesc gloata osândiţilor din oficiu. Unii îi asupresc pe alţii şi în acelaşi timp îi îndoapă cu filosofie filantropică. Carl Schmitt spunea într-un loc: Wer sagt Menschheit, will betrügen (Cine spune "umanitate", vrea să înşele). Altfel spus, cei care invocă binele umanităţii, declarându-se apărătorii lui, sunt escrocii prezentului. Ei se află în vârful lanţului trofic şi tot ei vorbesc mereu de sănătate, bunăstare, pace, toleranţă. Lupii au devenit moralişti şi au îmbrăcat halate albe.