Fiecare compartiment al Bisericii reflectă o stare duhovnicească

Biserica trebuie privită mai întâi în sensul său mistic, de popor al lui Dumnezeu chemat la Cină, la sfinţire, la convieţuirea cu Sfânta Treime, ca adunare a celor credincioşi, slujitori şi prieteni ai lui Hristos, cei care mărturisesc prin viaţa lor lupta şi străduinţa de a împlini poruncile, precum şi loialitatea faţă de Domnul vieţii în alegerile existenţiale majore pe care le fac. Îndemnul Apostolului Petru răsună şi astăzi pentru conştiinţele ce vor să audă: „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos“ (I Petru 2, 5). Noi înşine, trup şi suflet, văzut şi nevăzut, suntem chemaţi să devenim temple ale Duhului Sfânt. (I Corinteni 6, 19). Şi aceasta pentru că Hristos, de bunăvoie, a luat asupra Sa jugul greu al patimilor noastre sufleteşti şi moartea trupului nostru, pentru a ne oferi în schimb jugul vieţii poruncilor Sale, Învierea şi bucuria de a fi cu El în împărăţia Tatălui. „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“ (Ioan 2, 19), „Iar El vorbea despre templul trupului Său“ (Ioan 2, 21). Suntem chemaţi să ne îmbisericim, să devenim noi înşine biserică, nu doar să venim în clădirea bisericii. Hristos ne-a spus: „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21); pentru a ne relansa viaţa după criteriile Bisericii, prioritar este să ne îndreptăm atenţia asupra sufletului. Prin grija pe care ne-o poartă Hristos prin Duhul Sfânt, prin hrănirea cu El - Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi prin Însuşi Preascumpul Său Trup şi Sânge rămânem în El, cu El. Hristos ne cheamă la o permanentă schimbare în Duhul Sfânt. La despătimire, la adâncire în cunoaşterea Lui nu se poate ajunge rămânând la suprafaţa celor exterioare: forme, obiceiuri, relaţii. Toate tainele Bisericii ne conduc la nivel nevăzut în împărăţie, ne plămădesc frământătura nouă a omului îmbrăcat în Hristos. Această dinamică de la starea omului căzut, împătimit, la cea a omului mergând pe Cale, spre mântuire şi îndumnezeire, se regăseşte explicit în expresia arhitectonică a Bisericii.

Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos rupe catapeteasma Templului

Pedagogia formei arhitectonice a Bisericii ne fixează încă o dată pe traseul fiinţial de asumat conştient şi responsabil ca persoane botezate în numele Sfintei Treimi. Clădirea este una singură, dar împărţită: pronaos, naos şi altar.

Referindu-se la naos şi altar, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne descoperă că, în trăsăturile fiecărei părţi, se descoperă finalitatea întregului: „Părţile există propriu-zis şi se cunosc din întreg“. Scopul Bisericii este îndumnezeirea omului, în consecinţă, fiecare compartiment reflectă o anumită stare duhovnicească de coslujire şi devenire în faţa lui Dumnezeu. Direcţia către faţa Domnului este dată de orientarea bisericilor către răsărit - locul raiului (Facere 2, 8). Această structură unitară, împărţită în trei spaţii, urcă ca model până la Tabernacol sau Cortul portativ (Ieşirea 25, 40) şi se continuă în arhitectura Templului din Ierusalim: curtea, destinată spălărilor rituale de curăţire, Sfânta, locul poporului lui Dumnezeu şi Sfânta Sfintelor, păstrătoarea Tablelor Legii, unde intra o singură dată pe an marele preot. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos rupe catapeteasma Templului, angajând noua umanitate născută prin Botez - Sfintele Sfinţilor, în periplul către/în împărăţie.

Ca laborator al sfinţeniei, Biserica, noul Ierusalim, stabileşte, prin diviziunile spaţiului său, parcurgerea unei succesiuni de etape ale procesului de înduhovnicire a omului. Zona pronaosului aduna pe cei nebotezaţi, dornici de a deveni creştini şi, de asemenea, pe creştinii căzuţi (lapsi), cei care se depărtaseră prin viaţa lor de cea a Bisericii. Cel puţin până în secolul al VIII-lea d.Hr., categoria catehumenatului a fost o prezenţă distinctă în Biserică. Acesteia îi sunt adresate în Liturghie cuvintele: „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, cei chemaţi ieşiţi (...) ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână“; ei participau doar la prima parte a Liturghiei, în care se propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu, ca iniţiere în învăţătura creştină şi ca hrană sufletească. Tot în perimetrul pronaosului, ca semn al despărţirii de lumea dominată de ispititor, au loc lepădările de la Taina Sfântului Botez.

În continuare, naosul se profilează ca spaţiu al pelerinajului ascensional împlinit de creştini către altar pentru a deveni „preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu“ (I Petru 2, 9). Cum? Întâlnim la Clement Alexandrinul un cuvânt care ar putea fi un răspuns concis: „Mântuitorul mai întâi a vorbit şi a mulţumit, apoi, frângând Pâinea, a dat-o, ca să mâncăm în chip raţional şi, cunoscând Scripturile, să vieţuim în ascultare“. Condiţiile unei vieţuiri în ascultare ar fi deci cunoaşterea Scripturilor, înţelegerea raţiunilor lucrurilor şi astfel să mâncăm/să cunoaştem Pâinea vieţii (Ioan 6, 35). Transpare de aici şi motivul logic al succesiunii liturgice: mai întâi descoperirea sensurilor Cuvântului, schimbarea minţii, acceptarea în deplină libertate de voinţă a vieţii în Hristos, iar apoi Sfânta Cuminecare, participarea la Cină, la modul jertfelnic de a fi. Cum? Aş aminiti aici cuvântul părintelui arhimandrit Sofronie: „În lucrurile mărunte, în faptele simple să încercăm a avea următoarea atitudine interioară: refuz voinţa sângelui meu căzut şi vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu“. În altar avem măsura bărbatului desăvârşit - prototipul Hristos, vocaţia divino-umană la care este chemat întreg naosul: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus“ (Galateni 3, 28).

Dacă nu vom intra în această dinamică sfântă oglindită de însuşi lăcaşul bisericii, vom rămâne într-o perpetuă ipostaziere a situaţiei ucenicilor Luca şi Cleopa pe drumul Emausului - mergând lângă Hristos, dar nerecunoscându-L, nepricepuţi şi zăbavnici cu inima fiind (Luca 24, 13-32)… Să luăm aminte!