File de istorie și recunoștință

Am citit cu deosebitinteres lucrarea „Un mare ierarh din trecutul apropiat al Bisericii noastre, Mitropolitul Ghenadie Petrescu”, al cărei autor este preotul George Gibescu, izvodită sub teascurile Tipografiei Carpați din București, strada Academiei nr. 2, în anul 1940.

Sunt foarte prețioase amintirile ucenicului apropiat al Mitropolitului Ghenadie Petrescu, de la a cărui trecere în veșnicie se împlinesc, mâine (31 august), 100 de ani. Între aceste amintiri ale marelui protopsalt și profesor de muzică se află și cele legate de călătoriile făcute împreună cu marele ierarh atât în Episcopia Argeșului, unde a fost 18 ani arhipăstor, dar și în Mitropolia Ungro-Vlahiei, mai ales la Mănăstirea Căldărușani.

Autorul amintitei lucrări mărturisea că ori de câte ori vizita o mănăstire era ca și cum s-ar fi făcut hagiu, ca și cum ar fi vizitat Sfintele Locuri de la Ierusalim. Mănăstirea pe care avea să o cunoască Mitropolitul Ghenadie Petrescu prima dată, copil fiind, se afla într-un loc admirabil, care desfăta de departe ochiul pelerinului, fiind așezată la marginea unei păduri de stejari și înconjurată în trei părți de ape, spre răsărit, miazănoapte și miazăzi. Drumul era pe atunci prin pădure, ca printr-o tindăa Raiului, căci în timpul verii, după cum mărturisea cronicarul, „boarea și miresmele florilor și ale verdeții de prin poieni și pajiști parcă vesteau mireasma tămâiei care însoțește cântările și rugăciunile sihaștrilor din mănăstirea apropiată. De la poarta intrării, din marginea pădurii și până la gangul de intrare, o pajiște de o frumusețe rară, care se numea ceairul mănăstirii, avea priveliște încântătoare...”

Pelerinul putea observa o întinsă livadă de pomi roditori, de vreo zece hectare sau chiar mai mult, având în partea de răsărit bisericuța de la Cocioc, cu chilii împrejur, unde se nevoiau călugării care îngrijeau de ograda mănăstirii, iar pe coasta care se pogora spre lac era o vie mare, cu struguri aleși.

Își amintea că la intrarea în mănăstire îl aștepta un bătrân îmbunătățit cu numele Timotei, starețul mănăstirii. De asemenea, i-a rămas în minte, neștearsă de trecerea timpului, strălucitoarea rânduială de întâmpinare a arhiereului la sărbătorile mari cu soborul impunător de preoți și diaconi, care pășeau câte doi, după aceștia urmând starețul și arhiereul, care veneau dinspre casa stăreției și se îndreptau spre gangul marii clopotnițe, unde era Cetatea Mănăstirească.

Așa era cunoscută întreaga construcție cu chiliile monahilor de către toți cei care locuiau împrejurul bisericii lui Matei Basarab. Era atunci și o mare sală a arhondariei, adică o sală de primire orientată către lac. Întinderea de apă, ale cărei margini se prelungeau până la satul depărtat numit Greci, era de o rară frumu­sețe, limpede precum cristalul, iar în unele locuri atingând adâncimea de opt până la zece metri. Zona de est a lacului era numită iezer, având mult pește de diferite mărimi și numiri, dar și scoici și raci dintre cei mai gustoși.

În partea de răsărit a cetății se afla marea trapeză, în care încăpeau atunci, către sfârșitul veacului al XIX-lea, peste două sute de călugări care luau masa de obște. Această trapeză a fost restaurată cu multă atenție de Mitropolitul Ghenadie, ca de altfel întreaga cetate, cu biserica din centrul ei.

În partea de nord și răsărit, sub cetate, se afla o pivniță mare „cum rar se poate găsi”, ne spune părintele Gibescu, unde se depozitau produsele mănăstirii, de la vie și de la Dealul Mare, numit Ceptura, din Ținutul Prahovei.

Episcopul Ghenadie, oaspete la Căldărușani, a fost întâmpinat atunci, la ușa bisericii, de șapte preoți și patru diaconi cu mari cântăreți, în prea frumoasa cântare a Axionului Vrednică ești...

Ce mari cântăreți erau atunci la Căldărușani! Unul, vestit pentru glasul lui îngeresc, cu numele Ghervasie, îți dădea fiori din creștet până în tălpi când cânta. A iubit mult biserica și cântarea, încât, ajungând la o vârstă foarte înaintată, a murit cântând în biserică.

Mai era călugărul Dometian, și el vestit cântăreț, care mai târziu a fost stareț, fiind preocupat de treburile obștești ale mănăstirii.

Se adaugă și arhimandritul Gherasim, împreună cu Teodosie, supranumit Lungu, poate pentru că era prea înalt, spre deosebire de altul, Teodosie cel Mic, Olteanul, Vitalie, Visarion, Macarie, Bonifatie și alții, fiecare având calități deosebite, încât spunea pelerinul de altădată: „Te foloseai mult atunci când vorbeai cu ei, ca de la un stup plin de miere duhovnicească”.

A slujit atunci Ghenadie Petrescu, care era, după cum spune cunoscutul compozitor și slujitor George Gibescu, „unul din rarii slujitori înzestrați de Dumnezeu cu talentul cântării, având pe dea­supra multă evlavie, încât adeseori în timpul slujbei îl surprindeai lăcrimând”.

Nu se puteau uita, mărturi­sește cronicarul, prestanța și seriozitatea, unite cu concentrarea lui, așa încât, pe drept cuvânt, s-a putut spune că vlădica Ghenadie, ajuns în urmă Mitropolit al Ungro-Vlahiei, era înzestrat de Dumnezeu cu aceste daruri.

Sfânta Liturghie, urmată de un parastas, „a stors lacrimi” numeroșilor ascultători, cucernici, evlavioși și rugători, care au trăit acele sublime clipe ca într-o zi de Paști.

Preotul George Gibescu, care a scris acestea, a luat parte la memorabila slujbă, ca anagnost îmbrăcat cu stihar și având în mână cârja episcopului, intonând Sfinte Dumnezeule, Apostolul și Axionul la icoana Maicii Domnului, așa cum dorea ierarhul să cânte.

De asemenea, ni se amintește că în Mănăstirea Căldărușani se primeau pentru mai multe zile oaspeți care aveau nevoie de odihnă, mulți dintre ei primind sfaturi duhovnicești de la călugării iscusiți. De asemenea, unii călugări erau modele de buni- chivernisitori ai treburilor administrative, cum era apicultura, în care a excelat arhimandritul Dometian, sau în sculptura în lemn, ori în cultivarea grădinilor și în buna stare a livezilor, cu „pometurile cele mai gustoase”, în ograda din Cocioc și dincolo de lac.

Dragostea Mitropolitului Ghenadie Petrescu față de Mănăstirea Căldărușani se arată și într-un memoriu alcătuit de Dimitrie Belizarie în martie 1906. El amintește în referat că fusese solicitat de fostul Mitropolit Primat Ghenadie să întocmească un caiet de sarcini (un deviz) pentru pictura bisericii mari a Mănăstirii Căldărușani. Se intenționa pictarea din nou a cupolei centrale și a celor două cupole din pronaos, zidite de arhitectul Casei Bisericii, M.C. Mihăiescu, iar restul picturii să fie spălată și reconstituită, după cum se amintește în memoriu.

Totodată, dorea să execute și frescele de la exteriorul bisericii. Atât pictura interiorului, cât și cea a exteriorului au fost plătite de Mitropolitul Ghenadie Petrescu, acest mare român care a făcut mult pentru bunul mers al Bisericii Ortodoxe Române. Dimitrie Belizarie spunea că mitropolitului i se datorează și reparațiile bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, în timpul păstoririi sale ca episcop al acestei eparhii.

Mitropolitul Ghenadie i-a trimis lui Belizarie mai multe scrisori. Într-una dintre acestea spune că dorește să îl întâlnească pe pictor, când va ajunge la Bucu­rești, precum și faptul că vizitase muzeul domnului Calinderu și că nu mai văzuse „un muzeu mai bogat ca acesta”.

Îl îndemna pe Belizarie să îi aducă tâmpla (catapeteasma) la vreme, spunând că orice s-ar întâmpla, „eu merg înainte”. I-a zis aceasta și arhitectului Mihăiescu: „Silește-te așadar să îmi aduci catapeteasma. Aceasta m-a veselit că îmi spui despre vestea că s-ar fi pus în buget. Tot mai bun și mai omenos este bietul Rege, care primește pe nedrept lovituri de la cei răi. Cât pentru aceea ce ai auzit că am să fac pictura cu ucenicii tăi, aceasta să nu o crezi. Am vorbit și de copia ce voi să iau după tabloul lui Grigorescu”. Își dorea o copie după tabloul Izvorul, iar aceasta i-a spus-o și domnului Calinderu. În primele zile ale lui martie, când dorea să revină la București, avea să îl viziteze negreșit pentru a vedea ceea ce a lucrat, după cum citim în scrisoarea cu pricina.

Mitropolitul a avut o legătură specială cu mama lui, o femeie de o rară bunătate și căldură sufletească, care era nelipsită de la slujbele sfinte.

De asemenea, a avut un frate cu numele Silvestru, arhimandrit și stareț al Mănăstirii Cernica, și două surori care semănau foarte mult la chip cu mitropolitul; „aveau chipuri frumoase și falnice”, după cum consemna Gibescu, care i-a cunoscut îndeaproape familia.

Îi plăcea să stea de vorbă cu bătrânii, cu tinerii și copiii, presărând învățătura Evangheliei, dar și vorbe de duh. S-a zis că nu era un om învățat, dar avea atâta evlavie și multă râvnă pătrunse de credința în Dumnezeu, încât întrecea pe mulți dintre cei învățați care fac lucruri cu nepăsare și de formă, ca și fariseii pe care Mântuitorul îi „biciuia”.

La Mănăstirea Căldărușani, s-a îngrijit în mod deosebit, pe lângă restaurarea bisericii, așa cum am amintit, și de biserica de la Cocioc, acolo unde s-a odihnit pentru o vreme și trupul său până la mutarea în pridvorul bisericii mari ctitorite de Matei Basarab.

De asemenea, a înființat muzeul de la Căldărușani, cu cele mai frumoase obiecte și veșminte, o parte dintre ele fiind dovada pietății sale. În același timp a fondat azilul de bătrâne, în cinstea mamei sale, din strada Labirint, administrat într-o anumită perioadă a secolului XX chiar de către Patriarhii Miron Cristea și Nicodim Munteanu.