Filosofi. Crize. Vocabulare

Toate perioadele de criză din istorie au coincis cu epoci de renaştere a gândirii şi, prin aceasta, a tuturor aspectelor care ţin de descrierea locului pe care îl ocupă omul în lume. "Criză", în limba greacă, înseamnă "judecată", gândire care se întoarce asupra ei însăşi pentru a se reconfigura. Se pare că acest lucru este înscris în codul genetic al umanităţii. Se pare că, în măsura în care oamenii trec de la un timp la altul, de la o epocă la alta, singurul adevăr care poate fi enunţat în legătură cu evoluţia spirituală a umanităţii este nevoia de re-descriere permanentă, impulsul de a ne redefini pe noi înşine, clipă de clipă, în spaţiul lumii în care trăim.

Se întâmplă ca, din vreme în vreme, cuvintele pe care le foloseam şi, prin acestea, tot eşafodajul de instituţii şi reguli după care ne ghidam vieţile, să devină ininteligibile sau, cel puţin, nesatisfăcătoare. La răstimpuri, cuvinte precum "libertate", "omenie", "viaţă", "politică", "morală", "valoare" etc. şi definiţiile care le susţin îşi pierd forţa şi devin sloganuri, nimic mai mult decât epitafuri înscrise pe imense frontispicii tombale, maxime sibilinice cu care nu mai rezonăm. Încă de la începutul gândirii europene, într-un dialog intitulat Sofistul, Platon remarca, prin intermediul unui personaj destul de bizar, că oamenii au uitat, de fapt, care e înţelesul lui "a fi" (Platon, Sofistul, 244a). Folosim cuvântul şi, tocmai prin îndelunga lui folosire, el se banalizează, pierzându-şi sensul originar, înţelesul avut "la începuturi". Aşa se întâmplă, putem observa, cu toate cuvintele de care avem cu adevărat nevoie şi, dacă vrem să vedem cum omenirea îşi schimbă de la perioadă la perioadă chipul de cuvinte, nu trebuie decât să urmărim evoluţia vocabulelor-cheie pe care înaintaşii le-au folosit pentru a-şi configura lumea.

Dar transformarea vizibilă a vocabularului în care ne ducem viaţa nu devine manifestă decât în epocile de criză şi, mai ales, în cele în care criza atinge punctul de climax. Oamenii simt atunci că perdeaua, ţesătura de cuvinte care le ajungea până atunci se destramă. Simţim cu toţii că nu reuşim să exprimăm aşa cum ne-am dori realitatea în care trăim, că nu ne mai putem face înţeleşi în mod autentic. Acesta este momentul în care îşi fac intrarea în scenă filosofii. Ei

nu trebuie să fie în mod obligatoriu oameni instruiţi din punct de vedere tehnic, ei nu sunt absolvenţi sau profesori de filosofie, deşi pot fi şi aşa. În genere, orice om care, simţind pe propria piele îngustimea unui anume limbaj în care a trăit până la un anumit moment, ia pe cont propriu sarcina regândirii parametrilor valorici şi lingvistici ce-i par inactuali este un filosof. Ei pot fi economişti, politologi, sociologi, psihologi, fizicieni, teologi, biologi, medici sau artişti; dar toţi sunt filosofi prin faptul că

sistemul de cuvinte, vocabularul în care s-au născut nu-i mai mulţumeşte.

Această criză a vocabularului, trebuie remarcat, nu e manierism. Ea nu ţine de capriciul unui om sau al altuia; nu e voinţă de originalitate cu orice preţ. Dată fiind legătura dintre cuvinte şi viaţa descrisă prin ele, devine patent faptul că destabilizarea vocabularului esenţial în care trăim ţine de ontologia umanului, şi nu de încăpăţânarea cuiva anume. Criza, care e în primul rând una a vorbelor în urzeala cărora existăm, devine astfel momentul prielnic pentru intrarea într-o altă etapă a vieţii şi, totodată, preţul pe care-l plătim pentru că suntem oameni. Ea este infernul în care, stăruind şi la care meditând, putem să ajungem la autenticitate, la nou şi la viaţă.