Filosofia din Taina Spovedaniei

Cunoaşte-te pe tine însuţi este un îndemn adeseori folosit, dar majoritatea celor care îl întrebuinţează nu ştiu originea sa. Sintagma „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ (Gnothi seauton) era una dintre cele trei inscripţii gravate în frontispiciul templului din Delphi (alături de Meden agan - „nimic prea mult“ şi de E - „epsilon“). Templul de la Delphi era închinat zeului Apollo, zeu care avea în acel lăcaş un renumit oracol, în persoana unei femei cu puteri mantice, divinatorii. La început, „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ nu a avut absolut nimic din valoarea filosofică atribuită ulterior, într-un mod oarecum forţat. Nu cunoaşterea de sine era prescrisă în această formulă şi nici cunoaşterea de sine ca fundament al moralei.

Două interpretări moderne vin să redea sensul originar al acestei sintagme. Prima interpretare: atunci când vii să-i adresezi oracolului întrebări, cercetează bine în sinea ta întrebările pe care vrei să le pui; fii, prin urmare, atent la ceea ce ai cu adevărat nevoie să ştii. A doua interpretare: „Cunoaşte-te...“ ar fi principiul după care trebuie să ne reamintim tot timpul că nu suntem decât nişte muritori, şi nu zei, că nu trebuie să ne supraestimăm forţele şi nici să înfruntăm puterile care aparţin divinităţii. Prin urmare, Gnothi seauton nu reprezintă câtuşi de puţin un principiu al cunoaşterii de sine. Atât de invocatul său sens filosofic este atestat în istorie de abia în lucrarea lui Xenofon, Convorbiri memorabile, şi în unele dialoguri platoniciene. O distanţă de câteva secole a fost de ajuns ca să şteargă sensul real al principiului de la Delphi.

Dar ce înseamnă pentru un creştin „Cunoaşte-te pe tine însuţi“? Este posibil acest lucru de vreme ce omul este supus greşelii şi însuşi cugetul său e viciat? Numeroşi Sfinţi Părinţi atrag atenţia asupra nevoinţei luării aminte, dar recomandă: să nu te socoteşti pe tine însuţi, adică nu te evalua, nu te compara, nu contempla asupra celor din lăuntrul tău fiindcă răspunsul pe care îl vei primi va fi unul mincinos. Dar noi ştim că doar creştinismul este adevărata credinţă fiindcă învăţătura sa nu a fost dobândită prin contemplaţia mincinoasă a omului muritor (cum e cazul religiilor Asiei), ci prin Revelaţie. Tot astfel, creştinul, de unul singur, nu se poate cunoaşte pe sine însuşi. Are nevoie de un martor, de o conştiinţă paralelă, autonomă şi critică. Are nevoie de un alter ego, un al doilea eu, de un aproape care revelează, care dezvăluie omului cele cu neputinţă de cunoscut prin sine însuşi.

Revelatorul creştinului este duhovnicul. Fie că este preot paroh, fie că este ieromonah, iar parohia lui sunt monahii, duhovnicul este martorul neputinţei, el este cel ce compătimeşte. Com-pătimeşte: suferă împreună cu cel ce se pocăieşte în actul spovedaniei. Pătimeşte împreună cu el şi îl ridică din întunericul păcatelor precum Hristos l-a ridicat pe Adam din iad, aşa cum vedem în icoana Învierii. Dacă a doua Persoană a Sfintei Treimi a îmbrăcat trup omenesc şi ne-a dezvăluit sfaturi de taină şi de mântuire necunoscute nici măcar de îngeri, duhovnicul, om ca şi cel ce se spovedeşte, îşi asumă persoana aproapelui pentru a-i dezvălui, pentru a-i revela acestuia sfaturile de taină ale propriului său suflet, cu neputinţă de cunoscut în afara Tainei Spovedaniei. Şi întocmai ca în exerciţiul filosofic al lui Socrate, adevărurile se află deja în suflet, dar lipseşte persoana care să le nască, care să le moşească. Cel care, prin întrebări iscusite, dezvăluie, revelează adevăruri nu este Socrate, ci preotul duhovnic.

Doar în Spovedanie poate avea sens dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi“. Duhovnicul realizează o coborâre la iad, în sufletul credinciosului, pentru a-l învăţa să se cunoască, pentru a-i arăta acestuia harta propriului său suflet. Nici actul pocăinţei nu este străin de filosofie. Iată ce spune monahul Teognost în Filocalia IV: „De pofteşti cunoştinţă adevărată şi încredinţare neîndoielnică despre mântuire, filosofează mai întâi să rupi afecţiunile pătimaşe ale sufletului faţă de trup şi, golit de împătimirea după cele materiale, coboară în adâncul smereniei, unde vei afla mărgăritarul de mult preţ al mântuirii tale...“.

Filosofie înseamnă iubire de înţelepciune, şi fiindcă Hristos este Sophia tou Theou, Înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru creştin a fi filosof înseamnă a-L iubi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum Hristos S-a smerit până la moarte, tot aşa creştinul este dator să se îmbrace cu haina pocăinţei şi să moară faţă de păcat în Taina Spovedaniei, pentru a învia în Taina Euharistiei.