Fineţea decadenţei

În celebrul roman al lui Scott Fitzgerald, "Tender is the Night", tradus - nu am ştiut niciodată de ce - cu "Blândeţea nopţii" în loc de "Tandră este noaptea", există o observaţie care condensează toată amărăciunea unui fel de viaţă şi a unei mentalităţi. Sună cam aşa: "Încă nu ai aflat că nu poţi face niciodată nimic pentru nimeni?" Dacă nu mă înşel, cel care spune aceasta este chiar personajul principal, Dick Diver, iar persoana căreia i se adresează este primăvărateca eroină Rosemary. Dar nu aceste precizări contează. Contează faptul că rar poţi întâlni o mai simplă şi mai cuprinzătoare definiţie a nihilismului. Aici se ascunde o dramă de nelecuit fiindcă în clipa în care-ţi întemeiezi viaţa pe o asemenea înţelepciune - da, paradoxal, aceasta este o înţelepciune - nu vei mai fi în stare să realizezi un minim de progres spiritual. Nu întâmplător, gândurile sunt puse de autor în seama unui personaj care, ca şi autorul, aluneca pe versantul disoluţiei. Dramele adevărate nu sunt neapărat năprasnice, nici însoţite de tunete şi fulgere. Dramele care ajung ireversibile şi din care subiectul nu se deşteaptă niciodată, ca dintr-o narcoză fără cale de întoarcere, sunt acelea petrecute fără zgomot, acelea în care murim aproape fără să simţim nimic, lipsa durerii fiind chiar semnul gravei maladii de care suferim.

Nu ai aflat că niciodată nu poţi face nimic pentru nimeni? Dacă vrei să-l distrugi pe om, dacă vrei să stârpeşti în el şi ultimul licăr de viaţă, spune-i asta! Vorbeşte-i într-un asemenea mod nihilist, dezabuzat, relaxat şi otrăvitor! Oare de câte ori nu ne confruntăm cu o asemenea situaţie, în care demonul cu maniere ireproşabile practică un soi de înţelepciune dizolvantă, ucigaşă, opusă credinţei?

Probabil, în anii de interferenţă magico-religioasă, când moravurile erau laxe şi orizontul politeist mediteranean era pe cale să sucombe, pe atunci înţelepţii acelor vremuri obişnuiau să-şi corupă discipolii cu asemenea gânduri. Era de fapt ultima pală de vânt putred venit dinspre o cultură agonică. Lupta ce avea să se dea curând între Atena şi Ierusalim - ca să citez titlul faimoasei cărţi a lui Şestov - s-a dat până la urmă tocmai între acest vânt putred, obosit, dizolvant şi suflul tânăr care se năştea odată cu Hristos şi cu forţa lui de-a reforma lumea din temelii. Fitzgerald, scriind romane triste şi aristocratice, a intuit orizontul unei lumi crepusculare, muribunde, veştede, căruia, din nefericire, nu avea ce să-i opună. Un scriitor însă, tot din nefericire, nu are nevoie de o credinţă adevărată. El îşi poate caligrafia propriul faliment şi odată cu acesta şi falimentul lumii în care trăieşte. Pentru un scriitor, Crăciunul şi Paştele pot să nu fie niciodată, deoarece în modul cel mai desperant cu putinţă el nu are nevoie nici de Întrupare, nici de Înviere. El se narcotizează constant şi trăieşte în limbul neschimbării, în care tot ce e schimbare sunt doar nişte himere înlocuite de alte himere. Blândeţea nopţii este blândeţea sfârşitului, este un fel de-a muri fără a te gândi că poţi învia fiindcă ai şi uitat că odată, totuşi, te-ai născut...