Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Firea noastră
Nu ştiu dacă aţi stat vreodată să meditaţi asupra titlului romanului lui Goethe: Afinităţi elective. Luată literar, expresia e deconcertantă, fiindcă te pune în încurcătură: ce fel de alegere e aceea care se bazează pe afinităţi? Afinitatea cere o predispoziţie în virtutea căreia alegerea e prefigurată de chiar natura afinităţii. Simt imediat dacă o persoană îmi place sau nu, dar nu aş putea spune exact din ce motive. Cu alte cuvinte, nu alegem ce vrem, ci alegem ceea ce ne dictează temperamentul să alegem. De aceea, libertatea noastră de alegere e foarte limitată, căci suntem ghidaţi de la bun început de nişte preferinţe intime. Ceea ce înseamnă că persoanele pe care le prefer nu sunt rezultatul unor alegeri raţionale, ci al unor opţiuni emotive altoite pe anumite aplecări. Lucrul acesta e izbitor în cazul iubirii şi al prieteniei. Aşa cum o boală nu apare decât dacă întâlneşte un teren premorbid care să înlesnească instalarea simptomelor, tot aşa prefer o persoană numai dacă întâlneşte în mine un tipar psihic care mi-a fost inculcat de mediul în care am trăit. De aceea selecţia dintre oameni se face pe baza unor înclinaţii pe care nu şi le pot schimba. Nu ne putem alege preferinţele, ci doar persoanele care corespund acestor preferinţe. Pe scurt, suntem „teleghidaţi“ de predispoziţiile firii noastre.
De exemplu, prietenia este o întâlnire fericită între oameni a căror natură asemănătoare le asigură o elementară armonie. Cine se aseamănă se adună, aceasta e legea prieteniei. În iubire e de-a-ndoaselea. Numai cine nu se aseamănă se poate iubi cu adevărat. Prietenia cere armonie cordială, iubirea cere tensiune de tip beligerant. Cine vrea pace o găseşte în amiciţii durabile, dar nu în iubiri. Dar şi una, şi alta sunt supuse uzurii sufleteşti. Ca ele să treacă proba timpului trebuie ca ambii să fie legaţi printr-o instanţă simbolică care îi depăşeşte: ţara, Dumnezeu, o pasiune comună, limba maternă etc. În prietenie, temperamentul şi sexul trebuie să fie identice, în iubire, obligatoriu diferite. Iubirea cere două naturi foarte diferite care să fie unite de o instanţă ce pluteşte peste capul lor. Dacă n-ar exista diferenţa, cei doi s-ar plictisi repede, dacă însă ar lipsi instanţă suprapersonală, cei doi s-ar despărţi foarte repede. Iubirea adevărată are mereu o tentă de război psihologic, e ca o încordare ostilă în lipsa căreia cei doi ar muri de urât şi saţietate, numai că războiul acesta, ca să dureze, trebuie să primească o direcţie venită din afara lor, de la acel element suprapersonal aflat dincolo de ei. Fără această stihie, amorul decade în rut banal cu deznodământ previzibil. Iar amănuntul cu adevărat interesant este că până şi stihia pe care o preferăm este dictată de obscure afinităţi temperamentale. Iată motivul pentru care alegerile decisive din viaţa noastră - profesie, parteneri, gusturi - nu se bazează pe raţiune, ci pe afinităţi elective. Nu suntem liberi faţă de firea noastră, firea nefiind altceva decât amprenta pe care Dumnezeu a pus-o în noi prin intermediul părinţilor.
.jpg)
