Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Fiul păcătos
Într-un mod destul de livresc - deşi livrescul prin Scriptură nu are aceleaşi caracteristici cu livrescul obişnuit - se spune că inima noastră se află acolo unde este Domnul. Clericii sau doar unii dintre ei, reci şi îndepărtaţi de substanţa omenească, afirmă acest lucru cu o regretabilă suficienţă şi chiar nepăsare. Misterul sporeşte însă deoarece situaţia stă exact invers. Domnul întrupându-se, ne-a ajutat să înţelegem că el se află acolo unde ne este inima. Schimbând perspectiva, plonjăm într-un abis ameţitor. Dacă Domnul sălăşluieşte acolo unde este inima omului, deci şi a celui care păcătuieşte, aceasta înseamnă că el coboară până în miezul păcatului. Dar cum să ajungă Dumnezeu într-o regiune care de fapt îl neagă? Nu cumva miroase puţin a erezie?
Să spunem din capul locului că inima nu e abstracţiune, sine adânc, latenţă spirituală. Poate fi şi aşa ceva în sens de chip al Domnului în noi, dar câţi dintre noi au capacitatea s-o actualizeze, adică să facă trecerea de la chip la asemănare? Foarte puţini. De aceea cred că în primul rând inima omului oglindeşte interesul nostru maxim, ceea ce dorim cel mai mult, dar uneori, deseori, ne e ruşine să recunoaştem. În ciuda declaraţiilor luminoase, mulţi dintre noi tânjim după ce este obscur, întunecat, primejdios. Partea nocturnă a fiinţei noastre nu poate fi ignorată atât timp cât o simţim intens şi de multe ori chiar ajunge să ne conducă viaţa. Pentru un alcoolic inima este băutura, chiar dacă, să zicem, cheltuieşte averi în clinicile de dezalcoolizare. Pentru un afemeiat inima este sexul, chiar dacă, "la suprafaţă", face teoria ascezei. O vorbă celebră: degeaba sunt vegetarian dacă inconştientul meu visează o friptură! Dacă nu ne străduim să ne cunoaştem cu adevărat în zadar citim cărţi fundamentale, căci suntem mai de plâns decât cei simpli şi fără ştiinţă de carte. Dumnezeu, ca arhitect al universului şi al sufletului omenesc, ştie foarte bine ce înseamnă inima. Nu e nici tezaur de trăiri romantice, nici profunzime imaculată, ci recipient sub presiune, ameninţând să explodeze. Deşi ceea ce spun pare să duhnească a freudism, lucrurile aşa stau. Părintele psihanalizei a intuit bine construcţia noastră dureroasă, ignorând însă tema spirituală. Iadul unde a coborât Iisus, cum spune tradiţia, este de fapt inima fiecăruia dintre noi, unde amarul şi întunericul sunt tiranice. Acesta este momentul nu critic, ci misterios al raportului dintre om şi Dumnezeu. Ce vreau să spun? Că un picur de lumină şi un strop de miere nu pot fi anulate oricât de apăsătoare ar fi tirania. Cel care trăieşte prin păcatul său şi se simte bine comiţându-l va sfârşi prin a înţelege că pe toată durata căderii a fost vegheat şi nicidecum abandonat. Stropul de miere care îndulceşte fierea lumii râncede este chiar înfiriparea unui pământ nou. Iisus ne însoţeşte chiar şi atunci când ne lasă impresia că ne-a părăsit. Impresia este însă a noastră, pură fantasmă a omului nătâng. În realitate, prezenţa Domnului în păcat ne salvează şi de aceea se şi spune că fiul păcătos, pe care îl mai numim eufemistic risipitor, e mai iubit decât fiul... livresc.
.jpg)
