Fiul risipitor - icoana regăsirii

Dacă am avea vreodată intenţia să clasificăm, să analizăm sau să ierarhizăm episoadele dramatice ale Sfintei Scripturi, cu siguranţă, Pilda Fiului risipitor ar trebui să se afle în atenţia noastră. Un fragment de genul celui relatat de Sfântul Apostol Luca (XV, 11-32) nu te poate lăsa indiferent, nu poate să nu te mişte, nu doar pentru că ne regăsim invariabil într-una din posturile întrupate de eroii acestei pericope evanghelice, ci şi pentru că, aflând deznodământul istorioarei oferite nouă de către Învăţătorul lumii, suntem un pic miraţi de felul în care Dumnezeu judecă gândurile şi faptele noastre. Bineînţeles, cele douăzeci şi două de versete nu ne relevă bogăţia şi taina modului în care Părintele Ceresc apreciază viaţa noastră. Aflăm însă lucruri care ne pot fi de mare folos în petrecerea noastră pe acest pământ şi, mai ales, în raportarea la cei din jurul nostru. Indubitabil, ideea-forţă a pildei este legată de iertare, infinitul iertării ca ofertă divină la adâncul păcătoşeniei noastre.

Nu puţini sunt cei care au spus că Fiul risipitor este unul dintre cele mai spectaculoase personaje ale Cărţii Cărţilor. Este, într-o măsură apropiată, şi unul dintre cei mai îndrăgiţi. De ce oare? Ce ne face să ne aplecăm spre el, spre drama lui şi, la sfârşit, spre zâmbetul său? Cum este posibil să agreăm un păcătos, mai ales când este aşezat în antiteză cu un împlinitor fervent al legii, al poruncilor? Să fie oare din cauză că el personifică sentimentele noastre cele mai adânci, cele mai fireşti ale naturii noastre căzute? Nerecunoştinţa, exuberanţa spiritului, alegerea iresponsabilă,

căderea, abisul izolării şi al durerii, dar şi speranţa unui viitor mai bun sunt măşti ale unui suflet frumos şi sincer. Risipitorul poate fi considerat frumos? Da, dar nu pentru căderea lui, nu în picaj îl lăudăm, ci atunci când reuşeşte să se ridice, când merge spre casă, când îşi revine întru sine ("Dar, venindu-şi în sine, a zis..." - v. 17).

Merită elogiat un om pentru că se întoarce la dreptate? Răspunsul îl aflăm tot din gura Domnului: "Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca XV, 7). Asta înseamnă că oamenii şi faptele lor trebuie elogiaţi după gradul de bucurie pe care îl aduc în jur, iar un păcătos, prin întoarcerea sa, iată, prilejuieşte mai multă exaltare decât consecvenţa celor drepţi. Este corect? Tocmai cel care îşi cerea partea sa de avere (v. 12), adică invoca o împărţire după dreptate, el care mai apoi încălcase toate legile morale, să fie mai iubit decât cel care îşi mărturisea zilnic ataşamentul faţă de norme, de reguli. Ar fi ciudat, însă, să vorbim de corectitudine, mai ales în felul în care o înţelegem noi, în contextul în care Hristos, Cel Care oferă pilda şi, implicit, răspunsul la întrebările de mai sus, este Dumnezeul iubirii infinite, al fericirii ce poate veni instantaneu, în dar, Judecătorul Atotînţelept al inimilor noastre, Care oferă iertare pe Cruce tâlharului, vameşului Zaheu şi nevrednicului fiu. Pentru toţi, "astăzi" nu are chip temporal. Este doar o bornă a schimbării, semnul renaşterii la viaţa cea adevărată. "Astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Luca XXIII, 43), "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia" (Luca XIX, 9), îmbrăţişarea fierbinte a tatălui (v. 20) sunt tot atâtea indicii ale înveşnicirii unui mesaj pe care trebuie să-l reţinem, acum când suntem aproape să păşim în Postul Paştelui: Dumnezeu aşteaptă schimbarea noastră şi ne aşteaptă nu ca un Judecător aspru, ci precum un Părinte nerăbdător să acopere din belşug cu dragoste chipurile obosite ale unor fii ce au înţeles care este casa lor.