Fizica cuantică şi Dumnezeu (II)

Există răspunsuri teologice posibile privind nedeterminarea la nivel cuantic. Unul dintre acestea ar fi acela că alegerea uneia dintre posibilităţile oferite de teoria cuantică nu este pură întâmplare; dimpotrivă, această posibilitate este operată sau actualizată de Dumnezeu, fără a fi detectabilă de către ştiinţă şi fără a încălca legile naturale. Legile naturii nu fac decât să specifice o serie de posibilităţi, Dumnezeu fiind Cel care determină care anume dintre acestea este actualizată în realitate.

Danezul Niels Bohr a intuit faptul că în cadrul fizicii cuantice funcţionează un anume principiu al complementarităţii, extins şi aplicat ulterior şi în relaţia dintre ştiinţă şi religie. Astfel, C.A. Coulson defineşte ştiinţa şi religia ca fiind "relatări complementare ale aceleiaşi realităţi". Acest fapt face posibil ca aceste două discipline să fie relativ independente - ca nişte relatări ale "aceleiaşi realităţi" -, însă ele nu pot fi complet independente (C.A. Coulson, Science and Christian Belief, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1955, cap. 3).

Pe de altă parte, fizicienii din domeniul cuanticii afirmă că universul nostru ar fi un univers creat de observator, că trecutul, de pildă, n-ar avea existenţă până ce nu este înregistrat sau actualizat în prezent. John Wheeler susţine că noi, ca observatori ai universului timpuriu, am contribuit la crearea acestor evenimente. E foarte adevărat, el admite că pare o anomalie să susţii că prezentul poate influenţa trecutul, însă trebuie avut în vedere că, în universul acesta al nedeterminării cuantice, ideile de "înainte" şi "după" chiar nu au nici o semnificaţie. Trecutul e absolut irelevant dacă nu este actualizat în prezent, dacă nu-şi găseşte înregistrarea în prezent. Astfel, fiinţele umane deţin principalul rol într-un univers participativ, în care orice observabilă este absolut dependentă de observator (cf. pe larg J. Wheeler, "Bohr, Einstein, and the Strange Lesson of the Quantum", în: R. Elvee şed.ţ, Mind and Nature, Harper-Row, San Francisco, 1982).

De asemenea, şi în religie, cunoaşterea e posibilă doar prin participare, deşi, fără îndoială, formele de participare sunt diferite de cele din ştiinţă. Ne putem pune întrebări privind relaţia dintre Dumnezeu şi noi, dar nu putem afirma nimic despre fiinţa lui Dumnezeu.

Trecând într-un alt registru, trebuie remarcat că, în afară de repunerea în cauză a determinismului şi realismului, fizica cuantică pune în discuţie şi reducţionismul fizicii clasice. Ceea ce în fizica clasică însemnau acele "particule elementare" reprezintă acum manifestări ale unor unde, structuri ritmice, modele ondulatorii mobile, care se combină la un moment dat şi se dizolvă iarăşi, pentru a se recombina în altă parte. O particulă începe să semene cu o formaţiune locală a unui substrat continuu de energie vibratorie.

Modelul de cunoaştere a realităţii pe care ni-l propune fizica cuantică, susţine Jean Staune (J. Staune, "On the Edge of Physies", în: Science and Spirit, 1 apr./ mai 1999, p. 15), demonstrează existenţa unui nivel de realitate care se află mai presus de timp, spaţiu, energie şi materie, dar are, în mod indubitabil, un efect cauzal asupra nivelului nostru material de realitate. Lucrul acesta, subliniază el, e foarte important nu doar pentru respingerea materialismului, ci şi pentru faptul că ne oferă posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu şi de a-L căuta pe Dumnezeu: "Ştiinţa ne-a sugerat, prin intermediul fizicii cuantice, faptul că singură nu poate furniza o imagine completă a realităţii. Ea a oferit un punct de pornire pentru o cale credibilă de a înţelege existenţa lui Dumnezeu, deoarece lumea nu se mai limitează la nivelul nostru de realitate".