Fizica modernă şi filosofiile mistice orientale

Atunci când ne referim la filosofiile mistice orientale avem în vedere, în primul rând, filosofiile religioase ale hinduismului, budismului şi taoismului. Aceasta nu înseamnă, însă, că anumite elemente comune cu cele din fizica modernă s-ar regăsi exclusiv în Vedele hinduiste, în cartea I King din spaţiul chinez sau în Sutrele budiste. Dimpotrivă, deşi într-o măsură mai mică, ele ar putea fi descoperite şi în alte tradiţii mistice, cum ar fi sufismul, sau în şcolile filosofice occidentale.

În general, paralelismul dintre orice experiment ştiinţific şi exerciţiu mistic pare surprinzător din perspectiva naturii diferite a acestor două acte de observaţie. Fizicienii îşi realizează experimentele în echipă, folosindu-se de o aparatură sofisticată, în vreme ce misticii ajung să cunoască Realitatea ultimă, Absolutul, indiferent de numele pe care-L poartă, prin introvertire, prin izolare şi prin gnoză. Experimentele ştiinţifice pot fi repetate oricând şi de către oricine, în vreme ce experienţa mistică e rezervată exclusiv acelor practicanţi şi iniţiaţi consecvenţi şi doar în anumite ocazii.

Mistica oferă accesul direct la realitate

Experienţa mistică nu are un caracter irepetabil, ca şi în cazul experimentului ştiinţific. În plus, ea nu e mai puţin complicată, deşi complexitatea ei este de o altă natură. Complexitatea şi eficienţa instrumentelor utilizate de fizician sunt de departe depăşite de conştiinţa misticului, fizică şi spirituală, pe care acesta o realizează prin "tehnica" meditaţiei. Prin urmare, atât oamenii de ştiinţă, cât şi misticii

şi-au însuşit şi au pus în practică metode de cunoaştere dintre cele mai rafinate, metode inaccesibile celui neiniţiat. O pagină dintr-o publicaţie de fizică modernă experimentală poate părea la fel de ciudată pentru un neiniţiat ca şi o mandala tibetană. Şi una, şi cealaltă conţin experienţa "interogării" Universului (Fritjof Capra, Taofizica. O paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, trad. rom., Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 32).

Orice exerciţiu mistic oferă accesul direct la realitate, în timp ce fizica se bazează pe cercetarea fenomenelor naturii prin intermediul experimentelor ştiinţifice, şi într-un caz, şi în altul, observaţiile primesc interpretări, iar aceste interpretări se încearcă a fi comunicate în limbaj comun. Dar cuvintele alcătuiesc o hartă abstractă, aproximativă a realităţii şi atunci interpretarea unui experiment ştiinţific sau a unei experienţe mistice este prin definiţie incompletă. Atât fizicienii, cât şi misticii Orientului Îndepărtat sunt pe deplin conştienţi de acest lucru.

Studiind domeniul atomic şi subatomic, fizicienii şi-au dat seama că limbajul comun nu e doar inexact, dar e şi total inadecvat descrierii realităţii (Werner Heisenberg, Physics and Philosophy, Allen & Unwin, London, 1963, p. 177). Din punct de vedere filosofic, logica şi raţionamentul au fost principalele instrumente folosite în formularea ideilor filosofice nu doar de către reprezentanţii diferitelor şcoli filosofice, ci şi de către exponenţii scolasticii din Occident. Aceasta în vreme ce, în Orientul Îndepărtat, înţelegând că realitatea transcende limbajul comun, filosofii nu s-au temut să meargă dincolo de logică, de succesiunile logice, ca şi de sistemul de concepte comune.

Fizica şi mistica se întâlnesc în experienţa extrasenzorială

Pe de altă parte, lumea atomică şi subatomică se plasează dincolo de limita percepţiei senzoriale. La acest nivel, cunoaşterea nu se mai întemeiază pe percepţia senzorială, motiv pentru care limbajul, cu noţiunile şi imaginile sale direct legate de simţuri, nu mai e potrivit pentru descrierea fenomenelor observate. Ca şi filosofii mistici, fizicienii se confruntă cu o experienţă extrasenzorială a realităţii. Din acest moment, modelele şi imaginile fizicii moderne devin asemenea celor ale filosofiilor mistice orientale.

În misticile orientale, toate lucrurile sunt privite ca părţi interdependente şi inseparabile ale întregului cosmic, ca manifestări diferite ale aceleiaşi Realităţi ultime. Tradiţia orientală face tot timpul referire la această Realitate ultimă, indivizibilă, care se manifestă în toate lucrurile, cunoscută în hinduism sub numele Brahman, în budism ca Dharmakaya, iar în taoism ca Tao. Deoarece transcende toate conceptele şi categoriile filosofice, budiştii o mai numesc Tathata, adică "Ceea ce este", în sensul că e inexprimabilă în cuvinte (Ashvaghosha, The Awakening of Faith, Open Court, Chicago, 1900, p. 55).

În viaţa de zi cu zi, noi nu realizăm că lumea este una unitară, ci o percepem ca fiind fragmentată în obiecte şi fenomene. Această divizare ne este, fireşte, utilă pentru a putea trece peste dificultăţile zilnice, dar nu reprezintă trăsătura fundamentală a realităţii (cf. S. Aurobindo, The Synthesis of Yoga, Aurobindo Ashram, Pondicherry, 1957, p. 993; Nagarjuna, citat în: T.R.V. Murti, The Central Philosophy of Budhism, Allen & Unwin, London, 1955, p. 138).

Forţă şi materie, particulă şi undă, mişcare şi repaus, existenţă şi non-existenţă sunt doar câteva dintre conceptele a căror opoziţie sau contradicţie fizica modernă a reuşit să o depăşească. Dintre toate, opoziţia existenţă - non-existenţă pare a fi cea mai radicală, dar fizica atomică a reuşit să ne convingă să trecem de graniţa dintre existenţă şi non-existenţă. De asemenea, transcenderea conceptelor de existenţă şi non-existenţă este un aspect care revine mereu în mistica orientală. Ca şi fizicianul atomist, misticul operează cu o realitate aflată dincolo de graniţa existenţă - non-existenţă: Ceea ce "este" nu este nici existenţă, nici non-existenţă, nici ceva ce le-ar reuni în acelaşi timp pe acestea două şi nici ceva ce le-ar exclude în acelaşi timp pe acestea două (Ashvaghosha, op. cit., p. 59).

Spre deosebire de filosofia greacă, cea orientală a afirmat mereu că spaţiul şi timpul sunt, în fapt, creaţii ale mentalului. Misticii le tratează ca pe toate celelalte concepte ca fiind relative, limitate şi iluzorii (vezi Madhyanika Karika Vrtti, citat în vol. T.R.V. Murti, op.cit., p. 198). La rândul ei, teoria relativităţii a demonstrat că toate măsurătorile care implică spaţiul şi timpul îşi pierd semnificaţia absolută şi ne-a obligat să abandonăm conceptele clasice de spaţiu şi timp absolut. Mendel Sachs afirmă că teoria relativităţii a lui Einstein confirmă faptul că spaţiul şi timpul nu au o semnificaţie obiectivă, "că ele sunt doar elemente ale limbajului cu ajutorul cărora observatorul îşi descrie mediul" (M. Sachs, Space, Time and Elementary Interactions in Relativity, în: Physics Today, vol. 22, February 1969, p. 53).

Intuiţia misticului şi raţiunea fizicianului sunt complementare

Ca şi fizicienii moderni, budiştii privesc toate obiectele ca pe nişte procese într-un flux universal şi neagă existenţa oricărei substanţe. Din perspectivă budistă, orice substanţă înseamnă mişcare, transformare, energie. La fel stau lucrurile şi în taoismul chinez, care a dezvoltat o viziune asemănătoare a lucrurilor ca etape tranzitorii în neîntreruptă curgere a lui Tao şi a fost preocupat mai mult de intercorelările dintre ele, decât de reducerea la un substrat fundamental. "În vreme ce filosofia europeană se străduia să găsească realitatea în substanţă", subliniază Joseph Needham, "filosofia chineză năzuia s-o afle în relaţionare" (vezi D. T. Suzuki, The Essence of Budhism, Hozokan, Kyoto, 1968, p.53; J. Needham, Science and Civilisation in China II, Cambridge University Press, London, 1956, p. 478). Pentru fizicienii moderni şi misticii orientali nu există structuri statice, ci doar elemente dinamice ale Universului.

În ciuda faptului că folosesc termeni ca "gol", "vid", filosofii orientali sugerează că, atunci când vorbesc despre Brahman, Shunyata sau Tao, nu se referă la ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin "gol", ci, dimpotrivă, la "vidul" care posedă un potenţial creator infinit. "Vidul" misticului oriental face trimitere la câmpul cuantic din fizica subatomică. Ca şi câmpul cuantic, el generează o veritate infinită de forme pe care le susţine şi, în cele din urmă, le resoarbe (Chandogya Upanişad, 3, 14, 1).

Deşi par complet diferite la început, iată că abordarea fizicianului modern şi cea a misticului din Orientul Îndepărtat au foarte multe puncte în comun. Mistica şi ştiinţa, din această perspectivă, pot fi considerate două manifestări complementare ale mentalului, ale facultăţilor sale intuitive şi raţionale. Fizicianul îşi rafinează din plin raţiunea, pe când misticul, intuiţia. Ele sunt absolut complementare, în sensul că nici una din ele nu poate fi înţeleasă în contextul celeilalte, nici una nu poate fi redusă la cealaltă; amândouă sunt necesare unei înţelegeri mai bune a Universului, completându-se reciproc.