Fiziologii ieșene și răsunetul lor în ziua de azi

O cetate, prin ceea ce reprezintă aceasta în conștiința țării sau a  lumii, este rodul lucrării viețuitorilor ei. Se petrece întocmai pretutindeni. E întru totul valabil și pentru Iași. Și în bune, și în rele pri­vințe, Iașii sunt fructul strădaniilor și faptelor ieșenilor de-a lungul secularei existențe. Locuitorii ora­șului de pe cele șapte coline n-au fost doar cei născuți în acest topos. Mulți au venit din toate zările românității, din multe părți ale universului. Au fost atrași de mirabila așezare nu ca fluturii spre lumină, ci s-au îndreptat spre Iași ca însetații care aud șopotul izvorului ce le-ar putea potoli setea. Aici, sosind și statornicindu-se, nu doar au sorbit apa ce le astâmpăra arșița, ci li s-a dăruit hrana vieții, merindea spirituală, mai ales. Studiind în Iași, la școli înalte, s-au construit ca oameni folositori țării lor. Unii au rămas în Iași după încheierea studiilor ca să dea cetății ce-i formase măsura creativității lor, sporind astfel faima Iașilor de centru primordial al intelighenției naționale. Alții dintre cei trecuți prin academiile ieșene au părăsit istorica urbe și s-au întors fie la izvoare, fie în alte locuri unde era nevoie de învățătura lor. Acolo unde se aflau acești fii spirituali ai Iașilor purtau în suflet bobul de mărgăritar dăruit de cetatea neuitatelor ucenicii.

Ieșenii, ieșiți din huma locului, ori pogorâți aici de aiurea, au un fel al lor de a fi care-i de­finește și-i particularizează în comunitatea românească și in­ter­națională. Odată cuprinși în plasma de spiritualitate a târgului celest, se alcătuiesc ca un soi anume de pământeni. Cli­șeele de toată mâna, care circulă pe seama lor, îi cataloghează greoi, somnolenți, în viziunea celor mai aspri, paseiști, ori visători, cum îi dezmiardă condescendent cei binevoitori. Lentoarea poate le este caracteristică uneori, dar e urmarea acelui spirit critic, descris de „Magul” Ibrăileanu. Reacția mai puțin rapidă nu-i cu nici un chip inacțiune. Ieșenii sunt ziditori de vocație. Altfel cum s-ar fi să­vârșit atâtea și atâtea dintre faptele de seamă din istoria acestei țări, unele care i-au marcat decisiv destinul, în această istorică cetate a românilor.

Iașii sunt opera ieșenilor, potrivit remarcilor subtile și pertinente ale lui N.I. Popa, rafinatul cărturar filofrancez, ilustră figură a Universității ieșene. Într-un memorabil articol din 1933, intitulat „Fiziologia ieșeanului”, reputatul comparatist subliniază că ieșenii se disting printr-o „aris­tocrație morală și intelectuală”. Dar semnatarul acestor pătrunzătoare însemnări se întreabă cu îndreptățire dacă „oare mai are ieșeanul conștiința acestor daruri”. Privind fiziologiile ie­șenilor de azi, ești tentat să crezi că destui dintre locuitorii cetății nu mai au conștiința aris­tocrației și a nobilei lor des­cen­dențe.

Percepția de loc ales o aveau odinioară mulți dintre ieșeni, dar în egală măsură și românii din tot cuprinsul național, și nu în ultimul rând marile noastre spirite. E pilduitoare în acest sens o notație a uneia dintre persona­litățile emblematice ale culturii românești și universale, pe care am regăsit-o zile acestea, des­chi­zând după amar de vreme una dintre tulburătoarele sale cărți. Mă refer la niște rânduri din volumul al doilea al „Jurnalului” lui Mircea Eliade. Istoricul religiilor consemnează în 8 iulie 1972: „Extraordinar de frumos. Toată dimineața citesc cores­pondența adunată. Amintiri: verile tinereții mele la București, pe Carpați, în Delta Dunării. Dar mai ales mă obsedează o frază a lui Ionel Teodoreanu (prin 1928?), «Sunt niște nopți de vară la Iași!» Rămâneau - el, soția, Ibrăileanu, alți prieteni - până foarte târziu în curte, bând cafele, discutând. Revăd parcă și imaginile pe care le avea Ionel Teodoreanu, cum sub bătaia lunii casele deveneau de cretă, apoi de argint. (Așa cum am văzut și eu de atâtea ori la Calcutta, la Jaipur, la Fatehpur Sikri). Dar mă întreb de ce mă obsedează fraza lui Ionel Teodoreanu, de mi-o repet? Cunosc prea puțin Iașul și nu am petrecut nici o dată, acolo, o noapte de vară. Să fie oare, remediabila părere de rău că n-am cunoscut unul din locurile sfinte ale culturii româ­nești, Iașul lui Creangă și Eminescu, al Junimii, al «Vieții Românești?»”

Așadar, pe Mircea Eliade îl încerca părerea de rău de a nu fi trăit vraja unei nopți de vară la Iași și de a nu fi știut mai profund istoria cetății. Citeam rândurile sale și parcă conștien­tizam că nici eu nu m-am bucurat pe cât ar fi meritat de farmecul nop­ților fără de pereche de la Iași, de acele ceasuri noptatice când luna văruiește pereți de case bătrâne, poleiește cu argint ulițe troienite de timp și înveșmân­tează în straie de caș­mir dealurile unduind legănat. Cred că nu numai mie mi s-a întâmplat asta. E tot conse­cința pierderii acelor „fiziologii ie­șene”, invocate de N.I. Popa. A dispărut climatul prielnic degustării unor asemenea desfătătoare clipe. Câți dintre ieșeni întârzie azi după miezul nopții într-o grădină, pe un cerdac, duși pe valurile medita­ției și contemplației sub cernerea mătăsoasă a pulberilor lunare? Ne lăsăm robiți de televizor, de internet, cu tot alaiul lui concen­traționar de rețele. O, cât de mult ne-am depărtat de cele ale firii, de puritatea obârșiilor!

Iașul cu nopțile lui de vară e la fel de atrăgător ca cel din vremea lui Ionel Teodoreanu. Ieșenii poate sunt alții. De ei depinde regăsirea cărării pierdute. De ce n-ar pleca în căutarea acesteia, redobândind astfel și „fiziologiile ieșene” de odinioară?