Flerul naturii

Cine trăieşte în oraş are instinctul naturii amputat. E ca o atrofiere progresivă în urma căreia nu doar că pierzi un simţ, dar nici măcar nu-ţi mai dai seama că l-ai pierdut. Îţi dispare conştiinţa lacunei şi te simţi fericit. Cauza lacunei stă în tehnică: suntem atât de înconjuraţi de ea, încât am pierdut dimensiunea naturii împrejmuitoare. De fapt, ne mişcăm într-o ambianţă cu totul artificială, care ne dă iluzia că dincolo de ea nu mai există nimic. Aşa se face că mai toţi ducem lipsă de o familiaritate spontană cu natura, de acea intimitate firească graţie căreia înfăţişarea unei livezi, contemplarea un tăpşan sau pestriţătura cromatică a unui peisaj sunt prilejuri de desfătare. Chiar şi atunci când mergem în parc sau călcăm pe aleile unui cimitir, sentimentul dominant este de fugă din faţa clocotului citadin, şi nu de întâlnire cu un element înrudit nouă. Natura a încetat să mai fie o stihie încăpătoare şi ocrotitoare, devenind în schimb liman de refugiu în momentele de tensiune. Ne-a dispărut acea pupilă religioasă sau acel ochi estetic care să preschimbe natura în fundalul unei taine sau în chenarul unui peisaj. N-o mai vedem decât ca pe o materie neînsufleţită, ca pe o estradă inertă al cărei rol este să suporte la nesfârşit viermuiala noastră orgolioasă. Şi la un moment dat, din cauza acestui cinism pragmatic, lanţul biologic se rupe. Ne dăm seama că suntem doar o verigă într-un lanţ trofic care e pe cale să se destrame, şi atunci, ca replică tardivă la o degradare generală, căpătăm conştiinţă ecologistă. E punerea în gardă înainte de sfârşit.