Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Flerul naturii
Cine trăieşte în oraş are instinctul naturii amputat. E ca o atrofiere progresivă în urma căreia nu doar că pierzi un simţ, dar nici măcar nu-ţi mai dai seama că l-ai pierdut. Îţi dispare conştiinţa lacunei şi te simţi fericit. Cauza lacunei stă în tehnică: suntem atât de înconjuraţi de ea, încât am pierdut dimensiunea naturii împrejmuitoare. De fapt, ne mişcăm într-o ambianţă cu totul artificială, care ne dă iluzia că dincolo de ea nu mai există nimic. Aşa se face că mai toţi ducem lipsă de o familiaritate spontană cu natura, de acea intimitate firească graţie căreia înfăţişarea unei livezi, contemplarea un tăpşan sau pestriţătura cromatică a unui peisaj sunt prilejuri de desfătare. Chiar şi atunci când mergem în parc sau călcăm pe aleile unui cimitir, sentimentul dominant este de fugă din faţa clocotului citadin, şi nu de întâlnire cu un element înrudit nouă. Natura a încetat să mai fie o stihie încăpătoare şi ocrotitoare, devenind în schimb liman de refugiu în momentele de tensiune. Ne-a dispărut acea pupilă religioasă sau acel ochi estetic care să preschimbe natura în fundalul unei taine sau în chenarul unui peisaj. N-o mai vedem decât ca pe o materie neînsufleţită, ca pe o estradă inertă al cărei rol este să suporte la nesfârşit viermuiala noastră orgolioasă. Şi la un moment dat, din cauza acestui cinism pragmatic, lanţul biologic se rupe. Ne dăm seama că suntem doar o verigă într-un lanţ trofic care e pe cale să se destrame, şi atunci, ca replică tardivă la o degradare generală, căpătăm conştiinţă ecologistă. E punerea în gardă înainte de sfârşit.
Sunt două feluri de a fi ecologist: din reacţie de supravieţuire, când realizezi că omul poate fi un microb care infestează cu toxinele lui întreaga planetă, sau din simţ de familiaritate congeneră, când intuieşti că omul e alcătuit din aceleaşi ingrediente cu natura - la care se adaugă partea inefabilă a spiritului - şi că nu se poate rupe de ea decât cu preţul desfiinţării sale. Un om desprins de natură nu e om, ci fleandură robită tehnicii. Iar fără natură nici religia nu-şi mai găseşte locul. Prin urmare, poţi fi ecologist din teamă de dispariţie, sau poţi fi ecologist dintr-o pornire de înfiorare cultivată. De aceea, recunoşti stofa unui om după starea de spirit de care să lasă stăpânit atunci când se află în mijlocul naturii. Fie se lansează în predici cu accente apocaliptice, fie se lasă în voia degustării lăuntrice a unui mister înconjurător. Fireşte că amândoi au dreptate, dar al doilea mai păstrează ceva din forma ingenuă a unui sentiment care ulterior va deveni exclusiv atitudine ecologică. În rest, a spune că distrugerea naturii e invenţie ideologică înseamnă ori să fii ignorant, ori să-ţi propui să fii orb din raţiuni oportuniste.
.jpg)
